Animekirus

Azi mă simt harnic. Atât de harnic încât îmi permit să mai aberez într-un post. Și nu orice post, chiar un post din categoria cugetărilor nekirusiene. Am observat la postul de data trecută, legat de cum putem să judecăm pe cineva după anime-urile lui preferate, că aceste teme de gândire pe care le propun au un succes mare la public. Mă bucură asta. Înseamnă că nu-s un moș plictisitor. 

Bon, hai să aberăm. Ce vreau cu acest post? Doresc să vorbesc îndeosebi despre generația de azi din România care se uită la anime-uri. De ce încă anime-urile sunt considerate ”desene animate” pentru copiii și de ce părinții sau bunicii noștri nu se uită la anime-uri. Care consider eu că sunt cauzele propagării acestui fenomen în România și unde cred că o să se ajungă.

Anime-ul reprezintă un produs audio-vizual specific spațiului nippon (adică japonez). În Japonia anime-urile fac parte din cultura populară. Adică sunt un fel de Alex Velea ori Măruță pentru români. Cam toată societatea japoneză se învârte în jurul anime-urilor. Nu uitați că vorbim despre o societate în care toate categoriile de vârstă se uite la anime-uri. Există anime-uri de mai multe genuri și mai multe categorii de vârstă tocmai din cauza asta. Dacă ar fi strict pentru copiii acestea nu ar mai avea rost, deci nu ar exista.

În România cultura anime a pătruns destul de recent. Chiar dacă se mai dădeau anime la televizor nu erau atât de bine asimilate. Plus că anime-urile care se dădeau în România la televizor erau în general shounen pentru categoria de vârstă 6-14. De ce? Pentru că ținteau copiii. Șe știa că adulții din România n-au mentalitatea necesară ca să ia în serios niște animații, așa că nici nu s-au sinchisit să bage anime-uri mai mature. Aici vorbesc de perioada anilor 90 - începuturile anilor 2000. 

Cultura anime a început să se răspândească mai mult prin anii 2005-2006, când în România a început să explodeze numărul de calculatoare conectate la internet. Practic internetul a reușit să ne conecteze cu toată lumea, inclusiv Japonia. Internetul, fiind o inovație este clar că a fost recepat de generația care a fost cel mai în măsură să se adapteze la nou, adică generațiile tinere. Din 2005 încoace a început să pătrundă din ce în ce mai mult acest cult. Eu m-am apucat de anime-uri prin 2007, tot prin intermediul internetului. Țin minte că la vremea respectivă eram foarte puțini otaku. Adică nu existau comunități anime în România. Alea au început să se formeze cam din 2009-2010. La început era ceva nou, interesant și nonconformist. Chiar și noi am avut prejudiciile nostre legate de calitatea anime-urilor și dacă sunt sau nu doar niște aiureli pentru copiii. Dar cu timpul și după multe ore de vizionat anime-uri mi-am confirmat că nu este așa. În situația mea se află mulți. În principiu fandom-ul anime din România cuprinde persoane cu vârsta între 10 și 25 de ani. Adică persoanele cu cel mai mare acces la internet. De ce anime-urile sunt considerate copilăroase de către părinții noștri? Pentru că e un lucru care a venit odată cu internetul, un lucru de care ei nu aveau cum să se bucure. Plus că, mentalitate românească. Toți pornesc cu concepția idioată că animațiile sunt pentru publicul foarte tânăr. Nu e vina lor. Ei vin dintr-un sistem aiurea, unde nu aveau nevoie de așa ceva. Aici intrăm în discuții despre comunism și nu vreau asta. Ideea e că mișcarea anime a venit odată cu inetrnetul la noi, de asta fanii anime sunt atât de tineri. Nu spun că nu or fi și oameni peste 25 de ani care se uită la anime-uri, însă sunt foarte puțini.

Ce cred eu că se va întâmpla mai departe. Generațiile vor crește. De la o vârstă îți iei un job, e foarte posibil să nu mai ai timp de anime-uri. Hell, și eu m-am reapucat recent. A fost un o perioadă lungă în viața mea de 3 sau 4 ani în care nu m-am mai uitat. Pur și simplu pentru că aveam alte priorități și nu aveam timp. Dar asta nu înseamnă că nu mi-au mai plăcut. Nu, doar că nu aveam timp. Le-am înțeles, niciodată nu mi-am schimbat părerea legată de anime-uri. Eram mereu conștient de valoarea lor.

Pe viitor eu cred că acest fenomen va crește odată cu generația nostră, a oamenilor cu vârste cuprinse între 10 și 25 de ani. Cred că peste 50 de ani n-o să mai existe concepții greșite legate de anime. Bine, idioți tot o să mai existe. Dar deja generațiile care o să fie bătrâni și care au crescut uitându-se la anime-uri o să știe să le aprecieze și să le arate noilor generații. Deci da, cred că suntem pe drumul cel bun. Chiar dacă o să vină o perioadă a vieții noatre în care n-o să ne mai uităm la anime-uri, fiindcă e normal, viața se complică iar timpul și energia noastră vor trebui direcționate în altă parte. Măcar noi niciodată nu o să le desconsiderăm și mereu o să le privim cu un sentiment de bucurie și de nostalgie.

Pftiu! Cam multă vorbăraie. Sperm că ați fost atenți. Voi ce spuneți? Logic ce zic?