Animekirus

Bună seara!

Iată că apropierea vacanței își face simțită prezența, oferindu-mi și mie timp de activitate blogosferică. Dacă nu-mi ia prea mult să scriu recenzia asta, o să vă mai fac o mică surpriză în seara asta. So, be alert! Astăzi discutăm despre mult așteptatul Nanatsu no Taizai, sau Seven Dealy Sins cum are titlul în engleză. Fie că îl cunoașteți sub o formă sau alta, acest anime a venit ca o plăcintă de mere caldă pentru stimații iubitori ai genului, (shounen) ce reușește să satisfacă toate nevoile unui astfel de individ. Mă aflu în postura în care, după doar câteva zile de la vizionarea lui, voi și scrie despre el. Îl am proaspăt în cap, deci treaba va merge repede.

Să începem discuția prin felul în care acest anime se încadrează la genul din care face parte. După cum am zis, este un shounen tipic, care nici măcar nu încearcă să se mascheze câtuși de puțin, după cum preferă alte anime-uri din oala lui de supă, și iese în întâmpinarea spectatorului cu o mixtură destul de tipicară de comedie puierilă (dar care funcționează), personaje centrale absurd de puternice și, why not, ecchi, prezentând o aventură în adevăratul sens al cuvântului în care acțiunea nu-și ia concediu nici măcar un episod. Ba din contră, chiar muncește peste program. Sper că a fost plătită extra. Merge pe principiul narativ de gathering, sau adunare, unde, dintr-o anumită cauză, personajele pornesc într-o calătorie fantastică ce are ca scop adunarea unor indivizi pentru a forma o echipă puternică. Atmosfera de feerie fantastică, spulberă de tot acopeirea anime-ul și îți aruncă-n față faptul că este o poveste ce se inspiră din morfologia basmului. We have here some Harap Alb vibe! Toată ideea de la care pleacă povestea este un soi de nakama search în numele binelui, numai că spre deosebire de convenția clasică, ăștia se cunosc deja între ei. Asta nu face deloc povestea mai neinteresantă, ba chiar pe dos. Anime-ul încearcă să ne facă curioși în legătură cu fiecare dintre cele șapte păcate capitale, prezentându-le vag, într-o notă de mister, ca să ne mențină captată atenția pe parcursul întregului periplu. Normal, ca în orice shounen care se respectă pe sine, dar nu ne respectă pe noi, protagoniștii, deși sunt portretizați ca fiind niște trădători și criminali prin propagareai unei flase iluzii, sunt defapt niște tipi și tipe de treabă. Ce șoc! Bine ... cel puțin unii dintre ei sunt. Sunt eu prea nostalgic față de protagonistul anti-erou. Asta e. Trecem peste!

Structura narativă folosită de Nanatsu no Taizai este foarte simplă. E genul acela de anime simpatic, care deși realizezi că la esență nu este decât un shounen tipicar, tot îți place. De ce? Din cauza modelului după care este construită acțiunea și prezentată povestea. Anime-ul ăsta a fost costruit sub forma unui cârlig, având din start toate elementele necesare cu care să atragă spectatorul de partea lui. Dintr-o primă privire, pare o poveste light, asta pentru că cam așa și este.  Doar că, este o poveste light care a fost construită cu multă meticulozitate și atenție. Nimic nu este întâmplător în această lume în care porcii vorbesc. Tot timpul predomină o atmosferă veselă, acțiunea reprezinctă cca. 70% dintr-un episod, (nu toate, dar majoritatea) iar personajele centrale sunt al naibi de simpatice. Ca să nu mai spun că animația și stilul în care persinejele sunt desenate oferă un aer ce îmbină foarte bine puierilismul cu seriozitatea. Anime-ul surprinde constat și știe să se joace foarte bine cu aparențele, aducând și-o critică la tipicul personaj puternic, care arată ca și King Kong în armură. Personajele overpowerd au de obicei un design impunător, care face cinste puterii acestora, însă aici suntem departe de așa ceva. Nimic nu-i ceea ce pare. Hawk este un porc care poate vorbi, micul patron al barului este defapt liderul celor șapte păcate capitale, plus că, nici unul dintre cele șapte păcate nu arată ca și în imaginea posterului ce-ar trebui să-i reprezinte.

Să vă povestesc povestea. Dacă tot avem de-aface cu un anime inspirat din basm, mă voi conforma și eu. Au fost odată ca niciodată șapte oameni ce posedau o putere uimitoare. Dată fiind puterea lor copleșitoare, aceștia s-au diferențiat treptat de restul Cavalerilor Sfinți, și li s-a numele de Seven Deadly Sins. (scriu în engleză pentru că în română sună ca pula) Cunoscuți fiind de toată lumea, aceștia erau respectați și temuți de tot regatul. Într-o zi, li s-a înscenat uciderea unuia dintre Marii Cavaleri Sfinți, la fel și atentatul preluării tronului. Pierzându-și încrederea mulțimii, aceștia au ucis mai mulți Cavaleri ce voiau să-i captureze, după care s-au răspândit prin lume. Acțiunea prorpiu-zisă începe la zece ani de la acel dezatsru. Fără nici un motiv aparent, cei șapte au decis că este mai bine să se despartă și să se ascundă fiecare după cum crede că este mai bine. Deși nu știm încă de ce a avut loc această ”diviziune” a celor șapte, nu acuz încă anime-ul, sperând ca să ne explice în sezonul ce va urma. Într-o zi, una dintre cele trei prințese ale Regatului Liones, Elizabeth, trece printr-o serie de evenimente nu prea plăcute, realizează că ceva nu este în regulă cu Cavalerii Sfinți și pornește în căutarea celor 7 păcate capitale, fără să știe dacă mai trăiesc ... sau de unde naiba să înceapă ... riscându-și viața, eu mirându-mă de ce n-a murit până a dat de Meliodas. Asta este. Povestea trebuie să pornească de undeva, nu? Și tot căutând ea așa, într-un final dă de prichindelul talpă iute, Meliodas, care pe lângă că este mândrul proprietar al unui bar, mai este și liderul celor șapte infami. Din acest punct începe aventura celor doi, călătorind prin regat pe un porc verde gigant în speranța de-a reuni gașca și de-a salva regatul. Scurt pe doi.

Deși la o primă impresie acest tip de-a nara îți oferă o premisă foarte fructoasă, ea are un defect major, care, din păcate, se simte și în sus numitul anime. Care este acesta? Da, ați ghicit, repetivitatea. Până undeva aproape de finalul sezonului n-am văzut decât aceeași Mărie, da cu altă pălărie. Mă înțelegeți? Nici eu. Meliodas călătorește cu bine-dotata prințesă și cu porcul vorbitor, călare pe un porc și mai mare, verde, și recrutează, uneori mai ușor, alteori mai greu, celălalte păcate. Dintr-un anumit punct destul de incipital, povestea arată aceeași chestie doar că prezentată altfel, făcând multe dintre momentele acțiunii mult prea previzibile. Cumva ne-a luat plăcerea cu mâna. 

N-o să mint, totuși, luptele ce au avut loc pe parcursul acestei călătorii au fost destul de spectaculoase și bine animate. De multe ori le-a lipsit logica, personajele centrale preferând să se abțină din a-și folosi întreaga putere numai pentru a nu opri o bună oportunitate de dezvoltare narativă. Animația per total mi s-a părut destul de bună pentru un shounen. Nu prea vezi așa ceva. De obicei ăsta e genul ăla pe care sunt aruncate bugetele cele mai mici. Ceea de din punctul meu de vedere reprezintă un mare plus al anime-ului, este construirea unui protagonist atipic genului. Scăpăm de pămălăul hyper-idealist și cu capul sec, pe care îl urmărim dintr-un stadiu mult subevoluat, până în punctul în care devine cel mai puternic personaj din universul lui. În Nanatsu no Taizai avem din start personaje ridicol de puternice, făcând din overpowerism, un lait motiv al anime-ului. Deși eu văd lucrul acesta ca un plus, afirmația mea se bazează strict pe o chestie de gust. Sunt genul ăla de persoană căruia îi plac personajele overpowered. Am văzut că multora nu le-a plăcut lucrul ăsta, din cauză că îți oferă o oarecare predictibilitate în timpul luptelor. Oricum era destul de previzibil anime-ul din cauza structurii narative, acum nici măcar luptele nu ne pot surprinde. Știm din start că Meliods e foarte puternic și că nu prea există multă lume care să-i pună probleme într-o luptă atunci când este serios. S-a încercat destul de mult mascarea acestui lucru prin a face personajele centrale să nu lupte la capacitate maximă. Vă și ofer un exemplu contrastant. Lupta un Guilla din lumea morților. Știm că Guilla este puternică, dar nu atât de puternică încât să bată unul dintre cele 7 păcate capitale la capacitatea maximă. Totuși, ea s-a jucat cu patru la un moment dat. Nu înțeleg de ce n-au luptat serios nici unul, decât King la un moment dat. După, îl avem pe Meliodas vs. Hendrickson, unde micul barman s-a luptat de unul singur cu el și ia ținut piept lejer. Nu era mai puternic decât în momentul în care s-a bătut cu Guilla. Încă nu și-a recuperat comoara sacră, dar totuși a acaparat un adversar mult mai puternic decât ea. De ce? Pentru că plot has to progress bitch! Alt mod de-a masca aceasta previzibilitate combatativă de care am menționat este încercarea autorului de-a pune păcatele să se bată între ele. Măcar așa știm că având două personaje ridicol de puternice lupta va avea mai mult farmec. Nu odată s-au luptat de-a lungul sezonului Ban și Meliodas. Niciodată luptatele nu ne-au oferit o concluzie clară, tocmai pentru a păstra un soi de nesiguranță atunci când ne raportăm la cele 7 păcate capitale din perspectiva puterii. Pun pariu că și-n sezonul ce urmează o să se mai bată de câteva ori. Așa funcționează anime-ul ăsta!

V-am mai spus că anime-ul încearcă foarte mult să te impresioneze? E genul acela de amant foarte dedicat. Dacă privim totul dintr-o perspectivă superficială, strict bazată pe relaxare și plăcere vizuală, face o treabă foarte bună, însă dacă adunăm toate fragmentele și încercăm să privim anime-ul cu un ochi mai critic, realizăm că sunt foarte multe chestii de reproșat. Hai să facem o lista. Prima dată, specific genului, te inundă cu o tonă de plot twist-uri ca să te mențină interesat. Nu-i o tactică rea, doar că exagerea ei duce la ... ei bine, asta.  Astfel, având un univers atât de haotic conturat, oricine poate să devine orice în oricare moment. Imaginea inițială a lui Meliodas a fost cea a unui copil, care într-un mod ciudat, este și patronul unui bar. Bun. N-a crezut nimeni că-i prea puternic. După, plot twist ăsta vine și ne lovește în față, iar noi aflăm că el defapt este liderul celor șapte păcate capitale. După ce ne obișnuim și noi cu imaginea lui de monstru overpowered, aflăm că defapt chiar este un monstru. Un demon ca să fiu mai exact, dar înțelegeți voi. Asta se aplică la majoritatea personajelor, în deosebi la Hellbran, care dintr-o creatură cu voce pițigăiată, ajungem să descoperim că-i doar un cadavru umblător al unei zâne moarte de mult. Ideea e că pe tot parcursul seriei, povestea vrea să te șocheze constant, parcă nelăsându-ți deloc timp să te acomodezi cu o imagine generală. La fel este și cu puterile speciale scoase tot timpul din cur, în ultimul moment, când personajul respectiv mai are puțin și moare. Alt minus, este clișeul etern în care niciun personaj nu moare. Ba da, a murit unul. (de tot) În mod normal n-aș fi avut o problemă cu asta, dacă anime-ul n-ar fi sărit spre a aborda și moartea. Și-a omorât câteva personaje, ca pe urmă, toți să fie vindecați prin minunata magie a plow shield-ului. Chiar mă gândeam să laud anime-ul după moartea lui Hawk pentru că a știut să-și ucidă cu cap personajele. Într-un anime scurt, cum este și Nanatsu no Taizai, există o rețetă ideală. (părerea mea) Povestea țintește să ucidă personajele care se află într-o poziție ce nu le oferă nicio importanță majoră, însă nu sunt nici de lepădat. Hawk, Veronica, mi s-au părut astfel de personaje, care mai bine erau lăsate moarte. Dar nu, basmele trebuie să aibă totdeauna un final fericit și să fie frumoase. Nu chiar. Majoritatea basmelor, în variantele nealterale ale autorilor, sunt destul de sumbre, unele chiar bolnave, prezentând niște povești pe care n-aș recomanda să le citească nimeni copiilor. M-a distrat toată chestia ai de rise from your own ashes la Hawk, vrând să se tragă o paralelă între porcul vorbitor și pasărea Phoenix. Ce-i Hawk până la urmă? Un porcoenix? ... Huh!? Nu, lăsați, glumă proastă. Uitați că ați citit ceva. Move on! Să nu vă închipuiți c-am terminat. Mai am. Listei mele de reproșuri i se adaugă și fan service-ul exagerat. Știu, e frumos, multor masculi le place, da dă-o-n colo de treabă! Anime-ul ăsta este un soi de boobs fest cu niște momente de nerealism frustrant. Exemplul ce vi-l dau este modul absolut normal în care Elizabeth reacționează la perversiunile lui Meliodas. Mereu o prinde de sâni sau i se bagă sub fustă, iar ea stă ca toanta și zâmbește. Ăla poate s-o fută oricând vrea, iar ea nu cred c-ar avea nicio reacție. Poate c-am exagerat puțin cu afirmația de mai sus. Sorry! Ideea cu care trebuie să rămâneți voi e că prea mult fan service strică.

Nu mai este mult. Până acum am vorbit despre acest anime de parcă l-aș urî din tot sufeltul. Nu e așa. Chiar din contră. Perspectiva mea mai sus prezentată a fost una pur critică. Hai să schimbăm macazul și să privim Nanatsu no Taizai dintr-o poziție superficială, a fanului de rând, ce nu caută decât să-și piardă timpul în fața ecranului. Dacă e să mă raportez astfel, aș spune că Nanatsu no Taizai este unul dintre cele mai bune shounen-uri scurte, care merge pe ideea clasică, dintre câte am văzut. And I mean it!  M-a captat atenția la modul în care este prezentată povestea. Deși e, mna ... repetitivă și previzibilă, Nanatsu nu și-a propus să fie o operă de artă. Tot ce și-a propus a fost să atragă publicul consumator de gen, lucru pe care l-a făcut foarte bine. Dovada că a reușit, numărul impresionant de mare al fanilor. Povestea te ține atent, evoluează repede, fără să piardă timpul cu acțiuni irelevante cum fac majoritatea shounen-urilor, personajele sunt extrem de simpatice, luptele sunt multe, iar răspunsurile la multe dintre întrebările lansate pe parcursul serie nu se sfiesc să apară. Ce mai pot spune? Ca și shounen, Nanatsu no Taizai este foarte reușit, însă ca anime (produs artistic) mai puțin.

Mai trecem doar pe la personaje, să bem o bere cu ele și promit că termin. Este interesant (și evident) cum fiecare dintre cele 7 păcate capitale este și reprezentarea carnală perfectă a păcatului său. Meliodas este protagonistul overpowered, ce nu arată deloc în concordanță cu puterile sale. Este mic, dar viclean, însumând o multitudine de caracteristici pozitive. Totuși, păcatul său este acela care-l face și cel mai periculos dintre toți. Furia lui iese la suprafață atunci când luptă pentru cineva important lui, acesta fiind în stare să distrugă regate întregi dacă este nevoit. Elizabeth este prințesa tipicară, slabă și naivă, dar care învață multe de-a lungul călătoriei cu Meliodas și devine mult mai puternică la final. Asta nu o scuză de faptul că în esență ea nu reprezintă nimic mai mult decât proiecția fidelă a unui personaj-clișeu. Dianne este uriașa copilăroasă, cu probleme mari de personalitate, care deși e foarte enervantă la începutul anime-ul, ajungi să o consideri o brioșă simpatică spre final. Păcatul ei este invidia, care se manifestă cel mai des prin ciuda pe care o poartă relației dintre Meliodas și Elizabeth. Ban e personajul ăla pe care toată lumea îl place. Merge pe linia proscrisului cu inimă de aur. Este haios, puternic, și pe deasupra este și nemuritor. Backstory-ul său, dar și a lui King, mi se par cele mai bune, construite cu multă atenție și oferindu-ne o imagine foarte clară a celor doi. El reprezintă păcatul lăcomiei, trăsătură ce reiese foarte bine din natura lui, mai ales din dorința de-a obține imortalitatea. King este poate personajul cel mai surprinzător. Un rege al zânelor îndrăgostit de-o uriașă vine ca un element antitetic și ironizator foarte delicios. Păcatul său este lenea, evidențiată de lipsa lui de interes și de faptul că zboară toată ziua pe comoara lui sacră care poate să devină și-o pernă gigantică atunci când el are nevoie. (adică tot timpul) Gowther este păpușa fără suflet, un personaj ce reprezintă dezumanizarea absolută, nefiind nimic mai mult decât o carapace goală a individului banal. Păcatul său este desfrânarea, sau mai bine zis plăcerea trupească. Gowther vine într-o antiteză formală destul de evidentă cu ceea ce-ar trebui să reprezinte el defapt. Plăcerea trupească este o senzație pe care el nu o poate manifesta din simplul fapt că nu este uman, și că are o gândire pur rațională. Însă cred că tocmai acest lucru îi oferă niște plăceri de care nu este conștient. Plăcerea vine din simplul fapt că Gowther nu face decât ceea ce vrea, nefiind oprit de sentimente, precum majoritatea oamenilor. Deși nu realizează, inumanitatea lui îl face să fie o reprezentare perfectă a plăcerii. O mai avem pe Merlin, inspirată după celebrul vrăjitor cu același nume, un personaj pe care n-am apucat încă să-l cunoaștem prea bine. Este o femeie misterioasă, ce parte destul de puternică, ridicându-se la nivelul unui vrăjitor excepțional. Păcatul ei vine spus în engleză ”gulttony”, ceea ce tradus în română ar fi cam tot lăcomie. Damn it limbă! Însă, la nivel al semnificațiilor, există o diferențiere între cele două. ”Gluttony”, vine ca un soi de lăcomie cauzată de lispa controlului, de multe ori fiind caracterizat ca un viciu. ”Lust”, care este păcatul lui Ban, este o lăcomie voită, cauzată de dorința de-a avea mai mult. Nu știu încă cum o caracterizeazi această lăcomie trupească, însă ipoteza mea este că Merlin e genul de persoană care ar face orice pentru a-și satisface o nevoie incontrolabilă. Cam atât! Pe Escanor, al șaptelea păcat, mândria, încă nu l-am întâlnit. 

Și uite-ne, ajunși și la sfârșitul recenzie mult apreciatului anime, Nanatsu no Taizai. Mărturisesc c-a fost o recenzie ce mi-a făcut o deosebită plăcere s-o scriu. Deși anime-ul este departe de-a fi perfect, dacă îl privim strict ca un shounen cu care să ne pierdem din timp, devine sinonim cu perfecțiunea. E un anime care eu zic că merită dacă vă place genul și nu aveți așteptări în a vedea o operă de artă. Pe curând!

Notă: Cât să-i dau? Cât să-i dau? Îmi place, da nu-i așa de bun. Ahhh! Cine m-a pus să dau note? Mă compromit la un 8.00. Îi dau 10.00 ca shounen și 6.00 ca anime. 

Găsiți o parte din anime tradus pe Anime Evolution! N-am găsit alt grup de fansub-ing care să aibă anime-ul într-un stadiu mai avansat de-atât. Învățați engleză, plm!