Animekirus

Nu știu cine mă mai ține minte. Aveam eu pagina asta... blog, mă rog, unde postam tot felul de aberații care câteodată erau luate mult prea în serios de către unii. Într-o perioadă de juma de an am avut mai multe tentative de resuscitare a blogului însă fără succes. Mulți factori, de ordin extern, au contribuit la lipsa mea de interes și de timp către a mai continua. Am terminat o facultate în perioada asta, am început studiile de masterat, mi-am găsit un job, deci vă dați seama că tranzitez încet spre ceea ce se cheamă ”adult”. Deși-mi prinde bine această semi-independență față de familie și banii în plus, e drept că-mi lipsește timpul liber, care, deși încă există devine ceva mai greu de gestionat. În mare parte nu lipsa de timp a contribuit la menținerea inactivității mele. Deși eram ocupat puteam să strecor o oră, două ca să mai scriu ceva.

Pur și simplu am ajuns să mă satur. Nu din cauză că mai sunt unii hateri idioți, sau alții doar idioți, care să comenteze aiurea. Am obosit. În ultimele șapte luni am văzut vreo 2 serii anime... și-alea terminate cu chiu cu vai. Cum să mai postez pe blog când eu mă chinui aproape două luni să termin o nenorocită de serie de doișpe episoade. Pur și simplu nu-mi mai venea să mă uit la ele. Sincer, puțin îmi vine și acum. Am ales să continui totuși, să încerc să extind blogul, să acaparez oameni noi și să las comunitatea asta într-o stare cvasiindependentă de mine. Sunt încă două anime-uri despre care aș scrie, poate mă voi apuca de altele noi... poate, însă reluându-mi atribuțiile nu prea am de ales. Vreau să văd cum merge. Dacă totul e ok o să încerc să reintru în ritmul pe care l-am avut odată și în același timp să las loc și pentru alții.



Mă întorc. N-am vrut să irosesc prima postare după atâta amar de vreme pe ceva simplu (recenzie) așa că am stat să mă gândesc la un subiect interesant. Autoanalizându-mă mi-am dat seama că perioada de stagnare prin care am trecut este o idee cu potențial de cugetare nekirusiană. ”Ce-ar fi daca-aș analiza puțin ce simt în momentul ăsta față de anime-uri și de ce nu-mi mai vine să le urmăresc?” Cam asta m-am întrebat. Și mi-a picat fisa în momentul în care am conștientizat că este o chestie universal valabilă. Sunt sigur că cunoașteți persoane care au luat pauză de la anime-uri, sau au ales să se lase de ele de tot... poate chiar voi ați trecut printr-o astfel de perioadă. În această postare voi încerca să analizez pe scurt mai mulți factori care pot interveni - desigur, într-un mod cât se poate de subiectiv - și să reducă din acesta poftă avidă de animații japoneze.

Voi aborda pe rând mai multe cauze și situații care simt că m-au distanțat - sau mă distanțează încă - de plăcerea ce-am avut-o odată și voi încerca să scriu de unde vin și cum se manifestă. Ca un discurs justificator: nu încerc să zic că m-am lăsat de anime-uri, sau că postarea analizează oamenii ce-au făcut-o, - deși se poate aplica și pe nișa aia - dar voi încerca să merg pe factorii declanșatori de pauză, de un soi de anxietate față de anime-uri și de ridicarea unor probleme de nivel pseudoexistențial atunci când vine vorba de modul în care ne raportăm la anime-uri presați fiind de factori externi - societate, diferite medii de expunere, etc. Acum... șă-nșepem!

1. Societatea

Poate cel mai des întâlnit factor care te împinge să problematizezi serios această pasiune este societatea. Cu riscul de-a fi rău, vreau să spun că trăim într-o societatea idioată. Lume rea, care judecă și te cataloghează drept ”ceva„ fără să încerce măcar să te înțeleagă. Pe scurt, idioți. În România cultura anime este văzută de marea majoritate ca fiind un soi de ciudațenie orientală pentru ăia micii, sau și mai rău, devine o caracteristică a conceptului de ”fraier„ pe care toți idioții îl atribuie oamenilor. Nu mai vorbesc de oamenii trecuți de 35 de ani, să zicem, și de incapabilitatea a peste 90% dintre aceștia să înteleagă că animațiile nu sunt neapărat un gen cinematografic destinat copiilor. Mă rog! Lor nici n-ai ce să le ceri, crescând și trăind într-un sistem care-ți limita mult gândirea. Poate există printre voi oameni care și-au ascuns de multe ori această pasiune și n-au recunoscut că urmăresc anime-uri. Eu unul - slab de înger, de-altfel - am făcut-o... și nu odată. De ce? Tocmai din frica asta de-a nu fi judecat. Mai apoi asta te duce la acele probleme psudoexistențiale de care menționam. ”E în regulă să mă mai uit la așa ceva?”, ”Dacă află cineva?”, ”Nu-s prea mare oare?”, ”De ce-mi plac? Ceva nu-i ok cu mine.” and the list goes on... Nu am întâmpinat toate aceste problematici, însă îmi pot imagina că apar... la un moment dat. Unii trec peste și-și bagă mădularul în ea societate. Bravo lor! Pe alții am observat că-i afectează. Și pe mine câteodată, dar nu îndeajuns încât să zic stop.

2. Mediul și conținutul

Acum...Nu cred că ai nevoie de mai mult de doi neuroni în cap ca să-ți dai seama de faptul că anime-urile sunt chessy. Sunt brânză frate! Mai adaugăm și mediul de expunere - animația - care e băgat în mentalul colectiv occidental ca fiind un produs destinat purtătorilor de scutece, te ia și mai tare cu amețeala. Bun. Avem o chestie pe care noi inconștient o asociem cu ceva pentru prunci, care pe deasupra mai e și al naibi de iefin. Oricât de complex și de matur ar fi anime-ul tot există niște specificități de gen și culturale pe care japonezii le bagă și nouă ni se par chessy. De la tipologii de personaje, exemple de situații până la stilistică. Că aia e... Și-aici parcă văd că iar îmi sare lumea-n cap și mă înjură. Mna... puteți s-o faceți liniștiți. Pentru mine anime-urile sunt al dracu de chessy, dar asta nu înseamnă că nu-mi plac sau că n-o să mă mai uit la ele. - o periodă cel puțin. La un moment dat... nu acum, mai demult, eram foarte aproape să mă las de ele tocmai din cauza asta. Mă zgâriau pe ochi unele faze și-mi violau neuronul. Deși nu e cazul mereu, găsind și anime-uri cu niște momente foarte bune. Ideea e că unii poate ne gândim la un moment dat că anime-urile-s aiurea. Mna... sunt... dar sunt și faine. Cred că în momentul în care ajungi să fii un consumator fidel deja devine o chestiune legată de gust, însă despre asta voi vorbi mai detaliat la următorul punct.

3. Maturizarea gusturilor

Acest aspect este în strânsă legătură cu cel mai sus explicat. De ce? Păi ca să te poată afecta mediul, dar mai ales conținutul, e nevoie de-o oarecare maturizare perceptivă. Când ești mic e bine. Nu ți se pare nimic ciudat, ieftin, nedigerabil. După ce crești și ți se mai maturizează gusturile îți pui unele probleme. Am cunoștițe pe care acest lucru ia afectat în mod irevocabil. Gusurile se schimbă, cresc, se dezvoltă și de la un punct cred că se nișează. Produsele care ni se oferă devin sclavii subiectivismului nostru. Bine, există cazuri în care maturizarea gusturilor e destul lentă sau stagnează. Asta în cazul leneșilor care nu fac nimic cu viața lor decât să frece menta și nu le place să iasă din zona de confort și să încerce altceva. Ajungi să crești, să descoperi și altele, să conștinetizezi defapt ce sunt anime-urile și calitatea acestora, iar dacă acestea se pliează în continuare pe gusturile tale continui să te uiți. Dacă nu... aia e, a fost și-a trecut mai departe. Sunt cazuri și cazuri. Alții, forțează această maturizare și ignoră anime-urile dintr-un snobism pseudointelectual. Tocmai pentru că sunt chessy. Mna... aceasta gândire e doar o falsă maturizare. Nu contează natura produsului atât timp cât se pliează pe gusturile tale. Singura chestie importantă e să ai discernământul necesar ca să apreciezi calitatea produsului la valoarea lui adevărată și să înveți diferența dintre ”îmi place” și ”e bun”. Nu orice ne pleace e neapărat bun și viceversa.

4. Descoperirea unei alte surse de entertainment

În general lumea se uită la anime-uri pentru că sunt o sursă bună de distragere a atenției de la ce se petrece în jurul lor și le oferă doza aia de satisafcție pe care subconștient o caută. Unele sunt amuzante, altele mai dramatice, unele îți dau și hrană intelectuală - dacă știi să le alegi. Ești pasionat și nu te mai saturi de ele. Nu?... Păi, cred că unul dintre motivele des întâlnite datorită cărora survine o pauză de anime-uri în viața oamenilor este descoperirea unei noi pasiuni. Poate îți dai seama că jocul ăla mișto ce-a apărut luna trecută te face să te simți mai bine ca un anime. Stai și-l joci până obosești. Sau te apuci de-un sport... sau de băut și droguri... sau... sau poate ai o fază din aia în care te uiți la filme și seriale. În cazul meu au fost momente când am abandonat animațiile japoneze pe altceva. Și e normal să te saturi la un moment dat. Cred că îți prinde bine o pauză de la orice. Te ajută să-ți mai odihnești mintea, să asimilezi mai bine ce-ai văzut până acum, să mai înveți chestii noi și când te întorci la ele poate le privești cu alți ochi. Cel mai ideal scenariul ar fi să le combini pe poate. Puțin de-aici, puțin de-acolo și totul e bine. Cred că sunt unii oameni care pot. Adică singur sunt. Eu nu pot. Îmi place să mă focusez pe o singură chestie o perioadă de timp. Eh... fiecare funcționăm altfel.

5. Lipsa de timp

Uite c-am ajuns și la asta. Poate cea mai răspândită cauză pentru care lumea ia pauză sau renunță la anime-uri. Ajungi în pragul unor momente din viață când ți se adună prea multe și efectiv nu mai ai timpul fizic ca să te uiți. Poate ai un examen important, teză, bac, admitere, naiba mai știe ce și iei o sută de meditații la enșpe mii de materii și stai toată ziua cu nasul în cărți. Poate ești masochist și mai faci și-un sport pe lângă. În alte cazuri crești, nu mai depinzi de mama și de tata, îți găsești de lucru, descoperi că există niște chestii enervante numite facturi pe care trebuie să le plătești în fiecare lună ca să te poți masturba în continuare la filmulețele de pe redtube, etc. E clar că intervin niște responsabilități de care nu poți scăpa și-ți mănâncă din timp. Nu mai freci menta cu zilele cum o făceai altădată și aveai timp să urmărești zece serii anime scurte într-o săptămână. Privat fiind de prețiosul timp te distanțezi și te focusezi pe ceea ce consideri tu că este prioritar pentru tine. Asta nu înseamnă că te lași de tot. Poți să manageriezi foarte bine timpul și când dai de viață și să te uiți în continuare. Depinde de cât de mare e pasiunea. Însă mereu vor fi momente când vei fi mai ocupat și n-o să ai timp.

Închei cu deja clasicul ”ar mai fi„ dar încerc să păstrez postările cât mai scurte ca să mă urmărească și pe mine cineva. Știu că nu vă place să citiți. Nevoia de pauză apare la oricine. E normal ca din anumite motive - printre care se pot enumăra și cele enumerate în articol - să te saturi de anumite chestii. Cred că fiecare aspect din viața noastră joacă un rol important în felul în care ne raportăm la adicțiile mici care ne provoacă plăcere.

Nu zice nimeni că trebuie să te saturi de anime-uri, sau că e nevoie de-o pauză, însă există cazuri și cazuri, oameni și oameni, iar ceea ce-am dezbătut mai sus sunt chestii de care m-am lovit eu sau la care am fost martor. Într-un final contează cât de multă pasiune ai și cât de dispus ești să investești în ea. Crăciun fericit!

Sal all!

Deși nu mi-am propus să scriu azi nimic, mi-a venit în minte tema asta și am considerat că ar fi bine să scriu cât de repede articolul, până nu îmi pierd interesul față de subiect. Va fi un articol scurt, (în comparație cu o recenzie obișnuită) în care voi încerca să aduc la lumină niște păreri observaționale, nu voi aduce o critică sau să expun o temă specifică anime-urilor cum fac de obicei în acest gen de postări. Fără să irosesc degeaba timpul vostru, (și al meu) haideți să vorbim despre ce înseamnă să ai cultură într-un anumit domeniu, după care, să trecem să aplicăm aceste caracteristici ale persoanei ce are o ”cultură anime” și fanilor din România!

Voi evita să intru în definiții complexe și să aberez, așa că, voi păstra discuția într-un ton destul de simplist. Începem cu întrebarea evidentă, ce e aia cultură? Sau ca să fiu mai exact, ce înseamnă să ai cultură într-un anumit domeniu? Pentru început trebuie să diferențiez cultura propiu-zisă, care reprezintă (după cum bine ați învățat în clasa a opta) totalitatea valorilor morale și spirituale create de omenire și a instituțiilor menite să asigure comunicarea între aceste valori, de cultura ce reprezintă ansambulul de acțivități și modele ale unui anumit grup social, de obicei elitist, care se bazează pe un nivel înalt de educație. Prima reprezintă o multitudine de valori și instituțiile care le leagă pe aceastea, de multe ori acestea oferind o identitate culturală proprie unui teritoriu sau grup de indivizi, iar cea de-a doua înseamnătate a culturii vine ca un model comportamental ce tinde să ofere înclinații spre niște activități intelectuale. Când întâlnim omul cu o anumită cultură? Aici se naște sensul culturii despre care vreau să vorbesc în postare. Omul cu o cultură puternică într-un domeniu este acela care posedă un nivel ridicat de informații cu privire la domeniul respectiv, totalitatea acestor informații reprezentând și nivelul de cultură al acestuia. Pe scurt, cu cât știi mai multe despre un anumit domeniu, cu atâta ai un grad de cultură mai ridicat.  Clar?

Hai să transpunem cultura în partea anime-urilor! Când avem o cultură anime bogată? Ca să lămuresc niște chestii, definițiile de mai sus sunt destul de simpliste, acoperind într-un singur cuvânt, ”informații”, o paletă destul de largă de chestii. Ce vreau să spun prin ”informații”? În primul rând e clar că pentru a avea o cultură anime puternică este nevoie să te uiți la multe anime-uri. Un om care spune că ”eu am o cultură anime bogată” ar trebui să se fi uitat cel puțin la câteva sute de anime-uri. Dar este oare de ajuns să deții un număr mare de anime-uri vizionate pentru a te numi un om cu o cultură anime bogată? Nu prea. ”Informațiile” de care vorbeam mai devreme nu se referă doar la anime-urile în sine, se referă și la ... ei bine ... informații. Un asemenea om trebuie să cunoască și alte elemente specifice anime-urilor, nu doar să le vadă. Un exemplu ar fi istoria anime-urilor. Prima animație japoneză, care a fost cum a fost, a apărut undeva pe la începutul secolului XX. Încă nu aveam anime-uri, acest termen fiind adoptat undeva prin anii 70-80, până atunci anime-urile fiind numit japanimations. Ideea este că, a avea o cultură bogată presupune și a avea câteva referințe istorice importante din jurul acestor forme de animație, de-a conștientiza curentele ce au fost în trecut, cum s-au dezvoltat ele și, cel mai important, cum au influențat anime-urile contemporane. Nu spun că trebuie să fiți tobă de carte, nu, asta sunt doar oamenii care studiează anime-urile dorind să devină experiți, nu sunt doar pasionați, dar măcar niște informații generale (de bun simț) sunt necesare. Asta ne duce direct la următorul punct de pe lista mea. Toți manifestăm un soi de anxietate atunci când vine vorba de filmele vechi, sau de seriale, normal, chiar și față de anime-urile vechi. Sunt meh ... adică cine vrea să vadă un anime cu o grafică atât de nasoală, voci ciudate și un design de parcă sunt extratereștii, nu oameni? Doar că, dacă te uiți ca disperatul la anime-urile noi, deși ai sute de aime-uri văzute, o cultură temeinică se dezvoltă atunci când te uiți și la anime-urile mai vechi. Dacă chiar ești pasionat de ele, aceste impedimente minore n-ar trebui să fie o problemă. Raportându-mă la nivel calitativ, anii 80 și 90 au fost poate cea mai bună perioadă a acestor forme de artă. Pe atunci a apărut și filmul meu anime preferat, Akira, care a inspirat mult creatorii de astăzi. Cu cât gama de anime-uri este mai diversă, din mai multe perioade istorice, cu atât cultura anime pe care o ai devine mai bogată. Bun. Am spus așa: ai nevoie de sute de anime-uri văzute, din mai multe perioade ale istoriei genului, cunoștințe de istorie, (curente, idei predominante, context socio-politico-cultural, etc.) dar și o pătrundere mai adâncă în industrie, mai ales când vine vorba despre oamenii care dau viață anime-urilor. Consider că acest ”informații” se referă și la măcar simpla conștientizare a exstenței unor artiști manga, regizori, seiyu (actori de voce), etc. Trebuie să cunoști câțiva, să știi ce au mai făcut înainte, să le deosebești stilul, etc. Cineva care chiar dorește să cunoască și oamenii din spatele creației, cu siguranță are șanse destul de mari să dezvolte la un moment dat o cultură bogată. Așa. Ar mai fi, dar prefer să mă opresc aici și să trec mai departe cu articolul. Să nu credeți că impun fiecăruia dintre voi să aibă o cultură anime sporită. Chiar deloc. Articolul reprezintă doar ceea ce cred eu despre ce înseamnă să ai cu adevărat o cultură vastă în acest domeniu. N-am pretenția ca nici una dintre elementele enumerate de mine mai sus să fie studiate la un nivel avansat, cunoștințele medii pe fiecare palier consider că sunt mai mult decât suficiente pentru a avea o cultură puternică.

Următorul lucru despre care vreau să vorbesc este modul în care obținem o asemenea cultură. Probabil cel mai important (și evident) lucru pe care ar trebui să-l rețineți este că pentru a dobândi asemenea ”informații” trebuie să aveți ani de experiență în spate. E la fel ca în orice alt domeniu. Nu poți spune după doar zece luni, sau un an de privit anime-uri că ai o cultură aparte. E cam imposibil, din cauză că n-ai avut timpul necesar ca să acumulezi prea multă informație. Cultura se obține în ani de vizionat, în citirea de articole aferente, aparteneța la discuții. (asta nu e neapărat, însă cred că ajută) Alt element care cred eu că influențează mult acest nivel al culturii este vârsta. Nu cred că dorința de-a experimenta mai în amănunt un domeniu sau formă de artă poate să survină la doișpe treișpe ani. Da, este posibilă dezvoltarea unei pasiuni, însă până ce gradul de maturitate al individului nu ajunge într-un anumit punct, nu se va implica prea mult în descoperirea aprofundată a pasiunii respective. (anime) Cred că putem vorbi de dezvoltarea unei culturi mai solide abia de pe la șaptește sau optușpe ani. Atunci ești suficient de matur, iar dacă pasiunea și nivelul de inteligență te duc mai departe, începi deja să cercetezi singur acest domeniu.

Nu mai e mult. Vreau să mai punctez doar două lucruri. Primul aspect este din nou unul pur observațional, și-anume, gradul de cultură anime în rândul fanilor români. Avem oameni cu o cultură anime puternică, sau nu? Răspunsul meu ar fi da, avem, însă destul de puțini raportat la numărul întreg de oameni ce urmăresc anime-urile din țara noastră. Chiar zilele trecute am observat pe câteva grupuri oameni care, cred eu, îndeplinesc criteriile enunțate de mine mai sus. Nu vreau să vorbesc despre alte țări și despre cum se situează fandom-ul de acolo pe aceste palier, probabil nici în altă parte nu-i mai bine, însă în România predomină oameni cu o cultură, nu doar anime, ci și vizuală destul de precară. Adevărul e că nu știu dacă ar trebui să numesc acest aspect ca fiind normal sau nu. Ce este însă cu adevărat grav, e că mulți se autopăcălesc, crezând că dacă au văzut câteva anime-uri deja au o cultură bogată. Îmi pare rău să fiu ăla care trezește lumea! Dacă ai văzut doar Naruto, Bleach și One Piece n-ai nicio cultură anime. Vorbim de o cultură ușoară abia de pe la o sută de anime-uri (cred eu). Totuși, am văzut că fanii români nici nu se preocupă cu acest lucru. Majoritatea se uită la anime-uri pentru a se distra, din pură pasiune, fără să vrea să își construiască o cultură bogată. Nu văd nimic greșit în asta. Nimeni nu te pune să faci ceea ce simți că nu vrei, însă e bine de știut că majoritatea nu avem o cultură anime atât de bogată pe cât poate credem că avem.

În ultimă instanță voi vorbi despre mine. ”Cât de narcisist ești, măi Nekirus!” Așa este, sunt. Personal, nu consider că am o cultură anime. În cel mai bun caz posed niște cunoștințe ce mă apropie de o cultură slabă. Pasiunea pentru această fromă de artă mi-a venit abia acum 10 luni, cred. Am văzut anime-uri și înainte de asta, însă nu le consumam în mod regulat. Eram consumator de ocazie cum s-ar zice. Recent am trecut la vizionarea regulată a anime-urilor, nevâzând mai mult de 60 de anime-uri până acum. Aș spune 60 în cel mai bun caz. Cert e că sunt pe nicăieri încă. Doresc să-mi dezvolt această cultură, însă rutina zilnică mă împiedică, și cred că o să mai treacă cinci sau șase ani buni până să ajung să spun că: ”Da frate, am o cultură anime bogată!” Și asta numai dacă o țin în ritmul actual. Naiba știe ce-o să mai intervină până atunci în viața mea. Niciodată nu am afirmat că sunt mare expert în anime-uri, dar totuși am avut tupeul să-mi deschid un blog pe această temă. Poate a fost o decizie bună, poate a fost una proastă, poate trebuia să mai aștept. Cert este că am simțit nevoia de-a scrie despre anime-uri. Experiența mea se trage dintr-o altă ramură a vizualului, și-anume filmul de ficțiune, scriind înainte destul de multe recenzii la diverse filme. Pe partea de cinematografie pot afirma liniștit că am o cultură bogată, această pasiune împingându-mă încet și spre zona anime-urilor. Mă voi confesa spunând că încă descopăr ce înseamnă cu adevărat anime-urile și cu ce se mănâncă ele, constatând o evoluție majoră față de momentul în care mi-am deschis blogul. La început aveam o părere mult mai proastă despre anime-uri. Nu, stai, m-am exprimat prost! Nu le-am luat în serios pe cât ar fi trebuit, dar după ce am vizionat mai multe serii, mi s-a demonstrat că anime-urile pot fi mai mult decât comedioare ieftine și îmbibate de acțiune. Având așteptări mult mai mici decât ar fi fost cazul, am notat destule anime-uri la început de blog mai bine decât ar fi meritat. Un exemplu în acest sens este High School DxD, căruia i-am dat 8.25. Deși a fost un anime care nu pot spune că mi-a displăcut, (cu atâția oppai nici n-are cum) cred că nota oferită este mult prea mare având în vedere modul actual în care mă raportez la anime-uri.

Asta a fost tot. Repet, ceea ce am expus eu aici sunt doar niște păreri despre cum arată în viziunea mea un om care posedă o cultură anime bogată. Nu vreau să acuz lumea că nu se conformează cerințelor de mai sus, nimeni nu-i obligat să facă ceea ce nu dorește. Ultima parte a venit mai mult ca o confesiune, care, sper eu, vă va ajuta și pe voi să mă înțelegeți mai bine, dar și să vă faceți o idee despre poziția în care mă aflu. Seară faină!

Chiar dacă am fost răcit toată săptămâna și am stat acasă fără să fac nimic, am simțit nevoia să las câteva zile blogul pustiu deoarece avea nevoie să-și revină după agitația creată de articolul despre ideologia anime. Mna ... am frecat menta câteva zile și-am zis că revin azi cu un nou post din seria ”periculoaselor” Cugetări Nekirusiene. Adevărul e că n-am fost sigur la început dacă să cataloghez articolul ăsta drept o Cugetare Nekirusiană sau să-l bag în sfera Nekirus Didacticus pentru că nu prea vreau să-mi exprim o părere, decât foarte puțin, ci doar să prezint pe scurt acest termen de ”monștrii sacrii” ai anime-urilor, termen care le-a fost atribuit celor mai populare și longevive anime-uri din ultimii 20 de ani. (poate mai mult de 20 de ani) Mă rog! Ideea este că lumea a început să se refere la aceste anime-uri sub diferite denumiri. Eu îi numesc ”monștrii sacrii” dar am mai auzit termeni precum ”cele patru anime-uri interzize”, etc. La ce se referă asta? Nu-i greu de dedus. Se vrea o diferențiere de restul anime-urilor. Deși are o implicație subiectivă foarte mică față de altele, acesta post ar putea trezi din nou anumite reacții negative ce nu-și au locul de la anumiți cititori. Încercați să aveți în minte atunci când comentați faptul că ăsta este un blog și că ceea ce citiți voi e doar părerea unui frustrat care nu are neapărat dreptate. N-are rost să vă bateți capul cu acuze și jigniri dacă nu vă place ce citiți. Aveți sus ”x”-ul de la browser și puteți ieși oricând de pe AnimeKirus. Clar? Bun. Ah, încă ceva. Fac acest post pentru că se apropie recenzia la Bleach și am ținut neapărat să clarific anumite chestii legate de această grupare de anime-uri din care face parte și anime-ul mai sus menționat.

Cred că orice persoană care a văzut mai mult de cinci anime-uri își dă seama că o serie anime obișnuită are 12 sau 25 de episoade per sezon. Distincția dintre cele două se face în funcție de mărimea materialului sursă (manga, light novel, etc) și de succesul pe care producătorii îl estimează că o să-l aibă. Asta este convenția clasică. Totuși, de ce există serii anime cu o sută de episoade sau chiar mai mult? De ce există unele serii care nu respectă regula și au mult mai multe episoade decât altele? Cine face ca asta să fie posibil? Răspunsul este evident, audiența. Bine, dacă e s-o luăm pe bune aș zice că băieții și fetele de la televiziunile japoneze care se ocupă cu rating-ul, dar decizia lor este bazată în întregime pe popularitatea produsului în rândul fanilor japonezi. Când o serie devine foarte populară ea este lăsată să continue mult peste numărul de episoade canonic. Se pot ajunge chiar la sute de episoade. Atâta vreme cât producătorii și televiziunile își scot banii nu mai contează cât de lung este anime-ul, iar dacă succesul acestuia se menține în timp acesta este încurajat să continue cât de mult posibil. Mai există și varianta în care se adaptează o manga de succes. Numărul de episoade stabilit pentru un anime poate fi dat și de popularitatea mangăi după care este făcut. Dacă manga are succes este foarte probabil ca și anime-ul să aibă, așa că nu se impun din start un număr de episoade. Manga-urile obișnuite au o durată de viață de la cinci până pe la zece volume. Nici editorii japonezi nu le lasă mai mult pentru că orice poveste se consumă în zece volume. (asta ar fi în jur de 150 de capitole) Aproape nici unul dintre autorii manga-urilor longevive nu s-au trezit într-o dimineață și și-au propus : ”Gata frate, azi vreau să fac o manga care să dureze 25 de ani!” Nu. În primul rând tu ca și mangaka nu poți decide din start lungimea produsului tău. Depinde de popularitatea acestuia. Dacă e popular ești lăsat să continui cât vrei, dacă nu, revista te anulează. E simplu. Nici una din lungile serii nu și-a propus să fie atât de lungă la început din simplul fapt că nu exista nicio garanție c-o să aibă succes. În articolul aferent vreau să vorbesc despre anime-uri care au primit o adaptare extraordinar de lungă, adaptare care mai continuă și astăzi. Cei patru ”monștrii sacrii” ai anime-urilor sunt: Dragon Ball Z, One Piece, Naruto și Bleach. (în ordinea apariției)

E clar că aceste anime-uri au un fanbase (adunătură de fani) uriaș, puține dintre anime-urile scurte reușind să concureze cu ele când vine vorba de asta. Chiar dacă există câteva anime-uri ce depășesc 25-30 de episoade, să știți că sunt destul de puține în comparație cu numărul de anime-uri existente. Totodată, chiar dacă aceste anime-uri au intrat în cultura mainstream și au un număr mare de fani sunt destule persoane care le condamnă și urăsc tocmai din cauza asta. Nu sunt de acord cu acest comportament de haterus hipsterus în care mulți spun despre aceste anime-uri că sunt căcaturi numai pentru că sunt populare și că sunt un produs ce prezintă niște povești destinate publicului adolescent. Nu-i agreez nici pe puștanii înflăcărați de 12 ani care-mi urlă-n față că Naruto este cel mai bun anime din lume când ei n-au mai văzut nimic altceva până la ora actuala. Hai s-o spunem drept! Da, anime-urile ca și Naruto, One Pice sau Dragon Ball sunt destinate consumului de masă, în principiu unui public adolescent, au povești repetitive, filiere, sunt superficiale și nu prezintă niciodată un interes pentru o persoană matură cu o cultură anime mai bogată și cu niște gusturi cât de cât cultivate. Ideea care se propagă greșit este că ele ar vrea să fie mai mult de-atât. Fanii ar vrea să fie mai mult de-atât, însă ele nu. De aici cred că se trage ura pentru ele. Nu mi se pare corect să spui că ”Naruto este un căcat” pentru că promovează idealuri copilărești, povestea e repetitivă, etc. Naruto (sau oricare alt anime dintre ”monștrii sacrii”) nici nu se vrea a fi ceva mai mult de atât. E shounen-ul tipic impregnat de clișee, multă acțiune, comedioară specifică și nimic mai mult. Sunt genul ăla de povești bine spuse doar la suprafață care să te facă să fii emoționat. Asta se vrea. Nu-s anime-uri complexe (cu excepția One Piece care încă cred și-n ziua de azi că este unul dintre cele mai complexe anime-uri existente) și nu vor să fie la nivelul Steins Gate, Monster sau Code Geass. Sunt mai simpluțe, pentru un anumit tip de public. Nu trebuie urâte din cauza asta. Dacă nu se pliează pe gusturile tale asta e altă treabă. Mi se pare greșit să spui despre ceva că e prost când acel lucru nu se vrea din start să fie mai mult decât este, un shounen tipicar care să atragă copiii și adolescenții prin multă acțiune și glume puierile. Asta sunt. N-o să spun niciodată că urăsc Dragon Ball. L-am iubit când aveam 10 ani, îl iubesc și-acum, doar că nu se mai pliează pe gusturile mele. Clar ce-am vrut să zic? N-ar trebui să urâm un anime doar pentru că-i popular sau pentru că nu-și propune să fie pe gustul nostru. N-ar trebui să urâm un anime pentru că se duce pe o anumită nișă, însă nici să glorificăm un asemenea anime în necunoștiință de cauză și fără o cultură adecvată.

Anime-urile din această categorie se adresează unui public anume dar asta nu înseamnă că nu există persoane ce nu fac parte din publicul țintă și totuși se uită la ele. Eu sunt un exemplu. N-o să spun despre Dragon Ball Z sau Naruto că sunt anime-uri bune. E părerea mea. Nu le consider bune. Atunci de ce mă mai uit la ele? Cred că mai găsesc multă lume în situația asta. Păi sunt două motive. Primul motiv este de dragul nostalgiei. Am crescut cu aceste anime-uri, m-am uitat la ele de când mă știu așa că e normal să am un atașament emoțional față de ele. Chiar și-acum iubesc Dragon Ball dar am văzut o tonă de anime-uri care eu spun că-s mai bune. Peste zece ani who knows, poate-mi schimb iar gusturile, poate n-o să-mi placă deloc anime-urile. Al doilea motiv este reprezentat tocmai de caracterul lor  tipicar. Am și eu momente când sunt stresat, obosit, nefutut și poate n-am chef să văd un anime complex care să mă provoace și să-mi ofere subiecte puternice. Nu. Poate am chef să mă relaxez și-atunci merge perfect și-un episod de One Piece. Măcar acolo știu din start c-o să râd de Luffy. Predispoziția noastră de a vedea un anime este dată în mare parte de către starea noastră de spirit actuală și de aceea spun că aceste anime-uri au un asemenea succes. Pe lângă faptul că fiind lungi reușesc să creeze o legătură emoțională cu tine încă de când ești copil, știu foarte bine să satisfacă această nevoie de relaxare și superficialitate.

Acum doresc să scot în evidență câteva caracteristici ale anime-urilor din aceasta categorie. Prima ar fi genul. Toate-s shounen. Naruto e shounen. Bleach e shounen. One Piece e shounen. Dragon Ball Z e shounen. Protagoniștii sunt prostuți însă când treaba e serioasă te poți baza pe ei. Naruto, Goku, Luffy sunt cam la fel. Asta și din cauză că cei doi sunt inspirați după Goku, excepție făcând Ichigo care este mai serios. Dintre toate anime-urile mai sus prezentate Bleach este cel mai drakish. 

Povestea urmărește aventura acestor protagoniști de la stadiul de copiii sau novici până în momentul în care reușesc să obțină ceea ce vor și să devină maturi. Acest mod de-a spune o poveste este clar bazată pe ideeile din morfologia basmului, ceea ce demonstrează și justifică din nou caracterul lor copilăresc. Tot acest drum inițiatic printr-o lume necunoscută, găsirea unor personaje adjuvante (nakama) și înfruntarea cu forțele răului. Încă ceva. În aceste anime-uri există mereu o distincție clară între rău și bine. Protagonistul va fi mereu o persoană bună iar antagonistul una rea. Așa. 

Printre alte multe ”calități” ale acestor anime-uri este repetivitatea poveștii. Hai să luăm exemplu One Piece. Luffy and co ajung pe o insulă. Acolo apare o problemă. Luffy cunoaște oameni noi, se împreietenesc și aceștia îi cer în cele din urmă ajutorul. Apare un villian specific fiecărei insule care dorește cumva să disturbe echilibrul acesteia. Pălăriile de paie se bat cu acel villian și cu oamenii lui. În mod convenabil fiecare villian are un număr de oameni puternici egal cu pălăriile de paie ca să poate fi fiecare ocupat cu ceva. Luffy învinge, oamenii de pe insulă îi sunt veșnic recunoscători, dacă avem noroc îi mai crește și bounty-ul, după care continuă călătoria și ajunge pe-o altă insulă. Așa-i cam la toate. Mereu există un tipar care se repetă. 

Ideile promovare sunt foarte ... onorabile, dar deloc aplicabile în societatea de azi. Multe promovează idealuri copilărești și frumoase precum ”puterea prieteniei” sau ”forța perseverenței nesfârșite care într-un final te duce unde vrei”. N-o spun ca pe un reproș, spun doar că de la o vârstă devine enervant să vezi cum un personaj crede cu tărie în ceva iar universul complotează în așa fel încât acesta să obțină exact ce-a vrut doar pentru că nu s-a dat bătut și-a crezut în camarazii săi. Pe lângă că e un ideal superficial îți oferă și-o senzație nenaturală și te face să nu poți empatiza cu personajele. Nimeni ca și mine, trecut de vârsta de 20 de ani nu cred că mai este idealist. Pur și simplu viața nu-i așa frumoasă ca să funcționeze ca-n anime-uri. 

Conceptul mereu va triumfa în fața ideei. Câte lupte nerealiste am văzut noi în astfel de anime-uri? Doi se bat, tipul bun lovește cu tot ce are dar nu reușește să-l învingă pe cel rău. La rândul său, the bad guy face la fel. Ajungem în mometul de tensiune maximă când tipul rău atacă cu tot ce are iar the good guy pare că nu mai are nicio șansă. Deodată falshback. Luptătorul bun își amintește de momentele frumoase petrecute cu prietenii și familia, de vorbele de încurajare ale anumitor mentori, etc. Printr-o putere misteriosă tocmai dobândită din rememorarea unor evenimente fericite încheie tot meciul cu un atac. E logic? Nu prea. Însă se vrea demonstrarea unui concept. Nu logica luptei este importantă pentr un astfel de anime. Lupta e doar o formalitate. Adevăratul scop al anime-ului este reprezentat de semnificația luptei și de continuarea poveștii. Personajul pozitiv își imprima niște valori care îl fac să evolueze. Logica nu mai contează. 

Gata cu caracteristicile formale, să trecem la câteva caracteristici stilistice. Mereu există o recapitulare a ultimelor evenimente la începutul episodului iar de multe ori acțiunea începe pe la minutul 7. Mulți oameni nu se uită săptămânal la aceste anime-uri tocmai din cauza numărului mare de episoade și preferă să lase să se adune. Și eu fac asta. Prefer să mă uit deodată la 20 de episoade decât să văd unul pe săptămână timp de 20 de săptămâni. Mna ... Când fac asta îmi sunt super utile acele recapitulări, eu uitând în marea mea pauză ce s-a petrecut ultima dată. Alt motiv pentru care sunt introduse acele recapitulări e ca să producă timpi morți și să lungească povestea cât de mult. Timpii morți sunt cadre care nu arată nimic nou, nu duc povestea mai departe și sunt puși acolo doar de umplutură. Aceasta recapitulare îți mai dă două trei minute de timpi morți ca tu să mai pierzi din episod. Discutăm de serii arhipopulare. Ce contează că dau doar 12 minute de acțiune? Lumea oricum se va uita așa că nu-i doare să bage o recapituale de cinci minute ca să mai tragă de timp. Asta le aduce mai mult profit dar lasă și timp manga-ului să se depărteze de anime ca să nu fie nevoie de atâtea filiere. Ah, filierele! 

Uite că așa am făcut tranziția spre următoarea caracteristică, filierele. Mi-a fost greu să mă decid în ce categorie să pun filierele. Țin de poveste sau sunt o caracteristică tehnică? Mie îmi par mai mult ca fiind o specificitate tehnică decât una formală tocmai pentru că nu implică numai realizara unei povești, ci a unui întreg proces tehnic. Cred că toți știm ce-s alea filiere și n-are rost să-mi pierd timpul explicând. Cert e că aceste anime-uri conțin astfel de elemente ”în plus” pentru a da timp manga-ului să se depărteze, sau pentru a lungi și defăima un anime în favoarea profitului cum e cazul Naruto. 

N-ați scăpat încă, mai avem. Fiind atât de lungi e normal ca bugetul pentru fiecare episod nu poate să fie prea mare. Din cauza asta ”monștrii sacrii” se axează pe impactul poveștii și nu pe partea de animație ca să mențină publicul de partea lor. Nici unul dintre aceste anime-uri nu are o animație prea strălucită. E slabă spre mediocră. Știți cu toții incidentele din trecut cu Naruto sau pe cele mai recente cu Dragon Ball Super. Chiar dacă numărul de episoade este nesfârșit, bugetul nu, iar asta se simte. 

Aș putea să continui la nesfârșit cu aceste mici caracteristici dar nu are rost. Cred că ați prins ideea. Nu acuz aceste anime-uri de nimic. Încercați să înțelegeți că n-am nimic cu ele. Am vrut doar să vă arăt ce le face să fie diferite față de anime-urile tipice și să explic de ce au o durată de viață atât de lungă.  Încă un lucru. Am scris în titlu între paranteze cinci. De ce? Pentru că mai există încă un anime care e foarte aproape de titlul de ”monstru sacru”. Ați ghicit, e Fairy Tail! Deși întrunește foarte multe dintre aceste caracteristici am evitat să-l bag în aceeași oală cu restul. De ce? Încă n-are un număr atât de mare de episoade. Doar vreo 200 și ceva, iar la cum merge manga nu cred că va ajunge la 400, însă principalul motiv este că Fairy Tail aparține unei alte publicații decât Shounen Jump. Mda. Restul sunt manga publicate de cunoscuta revistă Shounen Jump, însă Fairy Tail este publicată de Kodansha Comics iar acest lucru se simte. Chiar dacă este în mod evident inspirat din One Piece, Fairy Tail îți oferă o senzație destul de diferită față de restul anime-urilor prezentate. Uite c-am terminat. Sper că-i clară treaba cu ”monștrii sacrii” și cum mă raportez eu la ei. Nu acuz pe nimeni, mai ales pe cei cărora le plac astfel de anime-uri și le consideră bune, doar că gusturile mele s-au schimbat și nu pot decât să le privesc ca pe-o oglindă a copilăriei mele. Pa!

Bună seara!

Din păcate am prins o răceala zdravănă săptămâna asta așa că n-am nimic mai bun de făcut decât să stau în casă și să scriu articole. Cred că am și febră deci e chiar timpul potrivit pentru scris. Dacă o să scriu tâmpenii foarte mari măcar am o justificare. Interesant titlu, nu? Probabil vă întrebați: ”Ce pula mea mai vrea și omu ăsta acum?”, mda ... Răspunsul este, niște antibiotice și să educ mințile tinerilor pasionați care habar nu au că sunt victimele unor atacuri ideologice fără cusur. Cu acest articol nu vreau să ofer soluții, asta ar fi cam imposibil, dar vreau să conștientizați anumite mecanisme ideologice cu care voi sunteți hrăniți atunci când vă uitați la anime-uri. Clar? ... Nu? Nici nu credeam. Permiteți-mi să-mi explic termenii. Ce-i aia ideologie? Ca s-o spun cât mai simplist, ideologia este un mod de-a gândi o problemă, o perspectivă ce impune un anumit set de reguli și valori când vine vorba de un lucru. Cel mai des întâlnim ideologiile în politică, dar ele sunt prezente cam în fiecare aspect al vieții noastre. Ideologia este o perspectivă prin care tu receptezi un lucru și te raportezi la acesta. Dacă ești adeptul ideologiei antisemite o să iei la șuturi primul evreu ce-ți iese în cale. De ce? Pentru că tu aderi la o ideologie care spune că evreii trebuie bătuți bine. Am dat exemplul ăsta pentru că (cred eu) vă formează o imagine mai largă asupra acestui concept având în vedere Holocaust-ul și milioanele de evrei morți. La fel, să luam alt exemplu (vreau să mă asigur că pricepeți), dacă ești femeie și aderi la o ideologie feministă o să vrei să ai aceleași drepturi ca orice bărbat și nimeni sau nimic nu te va opri din a merge la vânat de mamuți lânoși prin pădurile Siberiei. Prin acest articol vreau să arăt cum ne sunt transmise anumite ideologii prin intermediul anime-urilor iar noi nici nu realizăm asta. Ce valori ne vând ele și care sunt iluziile pe care le expun în fața noastră. Din păcate pentru toți, azi trăim într-o societate care oferă o falsă iluzie a libertății, tot ceea ce gândim, credem, suntem, nu e nimic mai mult decât o proiecție ideologică propagată prin mass media. Acum lăsați-mă să vă arăt încărcătura ideologică prezentă în animațiile japoneze. Start! 

Hă hă! Hai să începem chiar cu Japonia. Minunată țară, nu? Așa-i că uimitoare? ... Da, îmi dau seama că sunteți de acord cu mine, dar ... de unde știți? Ați fost vreodată acolo să vedeți? Nu, dar v-ați uitat la anime-uri și aveți cât de cât o imagine asupra țării. Hă hă (din nou) naivii mei cititori, nici nu știți cât de departe sunteți de adevăr. Am văzut multe pasiuni îndreptate spre țara nipponă ce s-au născut prin intermediul anime-urilor, dar credeți oare că Japonia e chiar așa frumoasă? Vă spun eu, nu e, nici pe departe. Anime-urile de multe ori îți oferă imaginea unei societăți pseudo-utopice în speranța de-a o face mai atractivă pentru cei de prin alte zone a lumii și nu numai, chiar și pentru japonezi. Multe anime-uri prezintă Japonia ca fiind o țară încărcată de tradiții, avansată tehnologic, ce are cetățeni buni și bine educați, etc. (mai există și excepții) Ideea e că oferă doar perspectivele bune, pe care le și implementează în capșoarele noastre. Nu zic că ceea ce ne este arătat nu e și adevărat. Japonia chiar are niște tradiții fascinante, dar astea sunt doar aspectele pozitive, cele negative fiind emise intenționat. Iar acum lumea o să sară la mine și va spune: ”Nu-i adevărat Nekirus, ești prost! Sunt multe anime-uri în care Japonia e prezentată ca fiind o țară urâtă și deloc primitoare” Și-aici sunt de acord, dar vedeți voi, aici intrăm deja în altă ideologie. Spuneți-mi voi de câte ori în toate aceste ”Japonii urâte” responsabilii pentru starea țării sunt japonezii? Cam în nici una. Vedeți? Altă ideologie prezentă e glorificarea poporului japonez. E cam același lucru pe care-l fac filmele hollywood-iene cu America. Jur că dacă-l mai văd o singură dată pe George Clooney salvând lumea îmi torn acid în ochi. Așa-i și aici. Japonia e ”pângărită” de străini. Dar nu vă fie frică pentru că într-un final ea mereu va triumfa, fie că vorbim de război, competiție sportivă sau orice alt soi de evenimente. Japonia mereu rezistă și într-un final (dacă se poate) ajunge să salveze chiar întreaga planetă. Ha ha! Da. Vedeți voi cum suntem inundați cu o viziune pro-Japonia? Iar mulți nici nu realizează. Avem din start o perspectivă bună asupra ei pentru că în anime-uri ne este arătată ca fiind societatea perfectă. E departe de adevăr (mă repet). Știați că în Japonia rata prostituției e alarmant de mare? Huh! Ori că criminalitatea e și ea foarte ridicată? Ai mai mari șase să mori pe străzile Tokyo-ului decât în București cu tot cu avansul lor tehnologic. E adevărat!

Altă ideologie propagată de anime-uri stă bine ascunsă în imaginea protagonistului/protagonsitei. De ce mereu protagonistul unui anime este bărbatul alb, chipeș, cu ochi albaștrii și părul blond? De unde atâta perfecțiune în fiecare nenorocit de protagonist sau protagonistă? Cum vine asta? Doar dacă te naști frumos poți fi protagonist, iar dacă mai ai și-o atitudine de badass ori ești un prost simpatic atunci și mai bine. Un exemplu care îmi vine în minte sunt Naruto și Luffy. Pe lângă că promovează niște valori fanteziste mai și promovează prostia. Noi zicem că-s simpatici, dar nu realizăm că acceptăm un caracter care în societatea noastră ar fi catalogat drept prost. Și nu-i grav că-i acceptăm. Pardon! Că și eu îi accept și-i simpatizez într-o oarecare măsură, dar ajungem să credem la un moment dat că e ok să te porți ca ei. Mna ... adevărul e că nu-i prea ok. Merge în anime, da în viața reală nu trebuie apreciați oamenii care fac pe proștii. Altă treaba interesantă. De ce majoritatea personajelor din anime-uri sunt caucazieni? Huh! Nu asiaticii fac anime-uri? Ba da. Atunci de ce avem numai personaje albe, ca să nu mai spun că sunt personaje albe ce trăiesc în Japonia. Unde-s asiaticii atunci? În Europa? După părerea mea asta este o fromă de rasism conceptualo-estetic. Imaginați-vi-l pe Yagami Light ca fiind negru. Cum e? Urât, nu? Sau nu știu, pe Kirito ca fiind un pitic de culoare galbenă. Nu arată așa de bine ca și caucazianul înalt, deștept și frumos, așa-i? Păi nu. E o alegere estetică, însă una care propagă o formă de inegalitate între membrii unei specii. Mereu cei frumoși, albi și deștepți se aleg cu cele mai bune chestii. Dacă ești negru și urât bucură-te dacă ajungi să fii un personaj episodic. Bineînțeles că există și aici excepții, am văzut și anime-uri despre negrii, dar și astea tot dintr-un soi de politicaly corectness se trag și nicidecum dintr-un manifest al supremației rasei de culoare în anime-uri. Asta nu se va întâmpla niciodată. Un alt aspect ideologic al protagonistului tipicar este modul eroic sau anti-eroic în care acționează. Fie ca este rău sau bun, etichete care sunt foarte subțiri aici, acesta dă dovadă mereu de niște valori bune, eroice, care într-un final îi sunt răsplătite. Fie că ne confruntăm cu un personaj puternic și curajos, fie că e slab și laș, într-un final aceste mereu va da dovată de curaj și spirit de luptă. Protagonistul va lupta, va apăra, va înfrunta cel mai fioros monstru dacă este nevoit, indiferent de puterea pe care o are. De asta vedem mereu oameni lipsiți de putere care se avântă orbește într-o luptă ce-i depășește cu mult numai pentru că întrunesc aceste ”valori eroice”. Eu să văd un monstru care vine spre mine m-aș căca pe mine de frică și aș muri. N-aș încerca să-l înfrunt, ce să mai spui că unii îl și înving. Cu cât ești mai erou cu atât îți va merge mai bine. Nu zău! Sper din tot sufletul să nu întâlnesc persoane care fiind încărcate cu atâta ”material eroic” să acționeze astfel într-o situație reală, unde nu e cazul și unde virtuțiile tale pozitive te vor arunca la doi metri sub pământ.

Oh, acum intrăm într-un subiect destul de delicat, femeia și sexualitatea în anime-uri.  De câte ori nu vedem noi femei cu sânii de două ori cât capul? Huh? De câte ori? Ce forme voluptoase au ele. Și cadrele alea cu sâni zbenguindu-se sunt cele mai tari! Ca să nu pomenesc de ținuta minimalistă pe care femeile le poartă de multe ori. Și ce mândre sunt le de formele lor profunde. Ah! Și de ce n-ar fi, au orice bărbat la picioare. Anime-urile prezintă un soi de religie a sânilor. Toți bărbații le vor și toate femeile vor să le aibă cât mai mari, chiar și de 4 metri pătrați dacă se poate. Mereu personajele loli cu sânii mici sunt frustrate că nu au sânii mari. Pentru ele asta este un obiect al dorinței refulat asupra cărora poartă o falsă desconsiderație. Le disprețuiesc, dar le vor. Înțelegeți? Sunt exagerat de încărcate de sexualitate gratuită, iar părțile carnele sunt mereu scoase în mod voit în evidență. Mereu sunt cadre pe sâni, picioare, fund, etc. Iar aceste femei ”formale” sunt tot timpul agresate fizic sau vizual de către animalele pline de testosteron conoscuți drept bărbați. Câți pungași de mâna a doua n-au încercat să violeze o femeie într-un anime? Sau câți perverși de liceu nu le prind de sâni? E plin de agresiuni la adresa lor. Femeia ajunge de multe ori să nu mai aibă o identitate proprie și să fie nimic mai mult decât un obiect sexual. Nu mai contează ce gândește, ce valori are, ce dorințe manifestă, dacă are sânii mari e bună. Din păcate această ideologie se simte cel mai puternic și-n societatea noastră, iar faptul că mass media continuă s-o propage nu face decât să ducă lucrurile încet spre o extremă periculoasă.  Există de obicei două tipuri de femei agresate, cea care se victimizează - reprezentantă a fanteziei ideale - și cea care ripostează - atitudine pe care bărbații n-o caută la un simbol sexual. Se duc dintr-o extremă în altă, ori sunt foarte pudici, ori extrem de perverși. Asta vedem cel mai bine la hentai-uri și ecchi-uri, unde toate aceasta sexualitate reprimată degenerează într-o orgie pornografică adolescentină. De multe ori ni se propagă aceasta idelogogie a femeii obiect sexual, ideologie care din start este greșită. Nu poți măsura valoarea unei femei în mărimea sânilor, dar multe anime-uri asta fac.  Nu mai comentez nimic. Nu-s ceva activist dacă asta credeați, doar că îmi dispalce această pângărire ieftină a corpului uman. Mai nou e la fel și cu bărbații și cu trendu-ul yaoi. E frumos să vezi doi slăbănogi cum își dau limbi!

Cred că cea mai răspândită ideologie în toată cultura anime și manga este cea a violenței. În cam 95% din seriile anime avem violență fizică. Fie că vorbim de doi oameni normali care se lovesc, sau de Goku care se bate cu nu știu ce villian. Violența a ajuns un fel de trademark al anime-urilor și parcă nu mai are nici un farmec dacă nu se luptă și omoară doi inși. Vi se pare normal? Și aici încerc să fac abstracție de personajele negative (care se presupune c-ar fi violente) și să merg spre protagoniști. În multe dintre cazuri aceștia se vor a fi un soi de justițiari care ucid persoana ce le stau în cale. De ce e ok ca un protagonist să omoare un antagonist? Huh! Chiar dacă acel antagonist era un criminal și a ucis la rândul lui, cine-i dă dreptul acelui protagonist mizerabil să omoare? Legea? Morala? El însuși? Nimeni n-ar trebui să-i de-a acest drept. Aici mai sunt și portretizați ca fiind eroi. Cel mai bun exemplu e Goku, sau Saitama, sau orice portretizare a unui erou. Nimeni nu-i acuză pe ei. De ce? Pentru că sunt simpatici? Poate și kamikaze bomber-ul ăla din metrou era simpatic. Nu. Goku poate omorî pe oricine pentru că el apără pământul. Really? Nu. Tot crimă e. Majoritatea au un caracter violent și-l propagă mai departe. Anime-urile prezintă societăți în care pumnul bate rațiunea și discuțiile libere. Mereu m-am întrebat de ce nu stau oamenii ăia să-și discute problemele. De ce se omoară între ei? Pentru că altfel n-ar mai fi atât de interesant, da, dar totuși, caracterul lor violent se propagă la milioane de copiii care ajung să creadă că poți fi indreptățit să fii violent în anumite circumstanțe. E ok să ucizi dacă persoana e rea, dacă înseală, dacă distruge. Nu-i ok. E exagerat de multă violență propagată în anime-uri mai din toate părțile.

Ca o mică încheiere vreau să spun că nu am dorit prin acest articol să acuz un anime sau anime-urile în general. Nu e o critică la adresa lor, nici pe departe. Vreau doar să scot la lumină o serie de ideologii pe care acestea le propagă și pe care noi le asimilăm în mod inconștient, fără să ne dăm seama că sunt acolo și că ne pot afecta modul în care gândim. Ideologia e propagată peste tot, nu doar în anime-uri. Am vrut ca voi să conștientizați ce atitudini defectuoasă sunt propagate, ca să aveți puterea să le percepeți ca fiind o convenție de gen și nimic mai mult de atât. V-am lăsat, asdfghj!

Salut!

Iacă surpriză! Pe lângă obișnuita recenzie am zis să-mi mai sacrific o oră din viața mea și-așa nu prea importantă ca să vă mai aduc un post din seria cugetărilor nekirusiene. Știu că vă plac astea. E genul ăla de post care vă face să mă urâți mai mult. Aproape de fiecare dată primesc hate-uri din cazua acestor postări. De aia sunt și preferatele mele. Bun? Hai să-mi expun părerea despre încă o problemă des întâlnită în comunitățile anime din România și nu numai. România mă interesează în mod special pentru că am un vag spirit naționalist (not really). Nu vreau să fac un post lung de data asta. Explic repede.

Avem în fața noastră pe tavă eterna problemă, ce înseamnă weeaboo și ce înseamnă otaku. Mulți în necunoștiință de cauză nici nu se sinchisesc să facă o diferență clară între cele două. Mă refer la hater-ii care sunt împotriva fanilor anime și le place să se ia de ei. Deși mulți fani anime au trăsături din ambele, cele două sunt destul de diferite. Ca să lămuresc o treaba, nici unul dintre cei doi termeni, dintr-o perspectivă a semnificație nu se referă la un lucru pozitiv ori cu care ar trebui să te lauzi. Bun? Vreau să trag niște linii clare legate de ambii termeni, să explic diferențele de semnificație și context, ca mai apoi să vorbesc despre modificarea apărută la nivel de înțeles și readaptarea cuvântului ”otaku” în comunitățile anime occidentale. Așa. Uite că începem.

Vorbim acum de weeaboos. E o forma de a spune cuiva că e un tocilar obsedat, fără viață, ce nu vede decât anime-uri în fața lui. În contextul înțelesului fanilor anime români ar fi următorul nivel după otaku, care duce plăcerea la o obsesie deloc benefică anumitor aspecte (de obicei sociale) din viața unui individ. Ei bine, greșit! Weeaboos nu se referă la obsesia față de anime-uri. Ha?! Nu vă așteptați la asta, nu? E adevărat că poate să cuprindă și asta, dar nu numai. Weeaboos sunt obsedați de întreaga cultură japoneză, nu doar de anime-uri. For God s sake, pot fi weeaboos care să nici nu se uite la anime-uri, cât timp se udă tot când aud de Japonia. Vă rog să nu confundați obsesia față de Japonia cu interesul și fascinația față de ea. Și eu găsesc cultura japoneză fascinanță. Weeaboos deja o duc la exagerare. Sunt acei oameni care tot timpul încearcă să-și expună vastele cunoștințe legate de țara nipponă și nu știu să vorbească despre nimic altceva. Din orice subiect început ei fac cum fac și-o duc spre Japonia. Altă trăsătură, să-i zic așa, specifică unui weeaboo este dorința de-a fi japonez și de a trăi în Japonia. Acest individ ar da în cap oricui, și-ar ucide părinții și viola bunica dacă asta l-ar putea transforma în japonez. Pur și simplu refuză să accepte propriile sale origini. Așa. E clar ce înseamnă weeaboo? Să nu se mai confunde cu otaku, cum de obicei se și întâmplă. Ambele indică o obsesie, dar una se referă la o obsesie asupra culturii Japoneze (tot ce ține de ea), iar celălalt e o obsesia față de anime-uri, manga, jocuri video, etc.. Dacă îți plac anime-urile nu ești weeabo ci pur și simplu un om pasionat de animații orientale cu specific japonez. Atât. Nu mai folosiți termenul de weeaboo acolo unde nu sunteți conștienți de o obsesie asupra intregii culturi nippone.

Așa. Să trecem la otaku. Mulți fani anime din România se declară otaku și sunt mândri de asta. Ha ha! Ce ar fi dacă v-aș spune că în esență otaku nu este deloc un lucru bun. Dacă ai merge în Japonia și i-ai spune unui japonez că ești otaku ar râde și cu fundul de tine. E ca și cum ar veni japonezul la tine și ți-ar spune cu mândrie că e un fraier tocilar. Da. Nu vreau să se strângă hate-uri. Nu eu spun asta. Vă rog frumos să căutați pe nenea goagăl semnificația cuvântului otaku. Otaku se referă la un om fără viață socială, care nu face altceva decât să stea toată ziua în casă, să se uite la anime-uri, să citească manga sau să se joace jocuri online. Știu că sunt mulți oameni care sunt pasionați de toate cele mai sus menționate, dar otakus o duc la extrem și nu fac nimic altceva. Majoritatea fanilor anime au o viață echilibrată. Nu trebuie să ajungem la obsesii. Cât timp duceți o viață echilibrată nu puteți fi catalogați drept otaku, ci doar un simplu om pasionat de anime. Clar? Tot timpul văd oameni care se autodenumesc otaku, însă nu cred că sunt conștienți de adevăratul înțeles al cuvântului. Nu zic că e greșit să te numești otaku, asta dacă chiar ești, însă dacă nu stai încuiat toată ziua în casă să te uiți la anime-uri și n-ai niciun prieteni, nu prea ești otaku, etimologic vorbind.

Așa. Mai sus am vorbit de sensul etimologic al termenului de otaku. Acum vreau să expun confuzia de context creată de țările occidentale. Japonezii mereu se amuză de occidentali cu câtă mândrie se numesc otaku. La noi cuvântul otaku este ascoiat cu o persoană ce are o pasiune față de anime-uri în limite decente. Am menționat mai sus că otaku defapt nu se referă doar la anime-uri, cupinde atât manga cât și jocuri video. (sau orice activitate mai ”tocilărească”) Doresc să justific în partea asta fanul de rând anime român care se autodenumește otaku cu mândrie. În cultura occidentală termenului de otaku i s-a redus din drasticismul sensului, iar din obsesie a devenit pasiune. La noi otaku e orice persoană pasionată de anime și manga. Acest cult al otaku-ului occidental e mai răspândit decât cel real (etimologic, orienteal). Nu-mi place ca un lucru să se propage greșit, de aceea niciodată nu m-am autoproclamat un otaku. Sunt doar pasionat. Nici măcar nu-mi plac jocurile, dar nu asta contează ... În contextul ăsta european nu e ceva rău să fii otaku deoarece deja s-a răspândit acest cult care îl scuză, dar totuși cred că ar fi mai bine ca lumea să conștientizeze și sensul real al cuvântului. Otaku nu e un lucru bun, noi l-am făcut să fie ... Eu merg pe varianta etimologică dar n-am să judec fiecare persoană dezinformată care se declară otaku, în contextul unei interpretări greșite (vestice) a terminologiei. Clar?

Gata. Sper că ați învățat ceva. Nici otaku și nici weeaboo, din punct de vedere etimologic nu se referă la un lucru bun. Sunt insulte. Weaboo = obsedat de Japonia, otaku = tocilar fără viață socială care stă toată ziua și se uită la anime-uri, citește manga și se joacă jocuri, dar într-un context vestic i s-a redus înțelesul de la obsesia la pasiune și a devenit o terminologie pozitivă. (deși nu e) Gata. V-am lăsat. Pa!

Cât mi-a mai rămas din vacanța asta sper să-mi păstrez obiceiul de a posta un articol pe zi. Nu vreau să mă forțez și să pun mai multe. Nu. Unu-i deajuns. Măcar să fie de calitate. Nu mai dau nici doi bani pe cantitatea de material, deși era o vreme când o făceam. Am ajuns să-mi schimb gândirea după ce-am pocit rău de tot o recenzie la un anime care nu merita asta. Mă rog! Acum nu mai contează. Să vorbim despre subiectul de astăzi. Știu că e o temă foarte dezbătută și mereu se dau lupte virtuale în jurul ei, așa că sunt sigur că o să vă intereseze. Sunt aici ca să-mi fac cunoscută părerea despre asta. Din nou, vă spun, e părerea lui Nekirus. Puteți s-o acceptați sau să continuați să gândiți greșit. (glumesc)

Și start! În general sunt două tabare: cei care spun că anime-urile nu sunt mai mult decât niște desene animate, dar în contexul unei culturi orientale, iar alții care susțin că sunt două lucruri total diferite. De obicei adepții primeia dintre crezuri nu sunt persoane familiarizate cu anime-urile, ori hateri care doresc doar să supere un fan anime înfocat. Deși am întâlnit și oameni care se uitau la anime-uri destul de mult, însă credeau la fel, că-s desene animate. De obicei un fan anime român (și nu numai) se va enerva foarte tare dacă-i faci metoda principală de entertainment un desen animat. Și nu doar că va enervează. Mai și sare cu comentarii răutăcioase la tine, îți zice că nu știi nimic, iar dacă chiar crezi că anime-urile sunt desene animate înseamnă că ești prost și n-ai maturitatea necesară că să observi diferența. Ăsta e scenariul tipic. L-am trăit și văzut de nenumărate ori. Ba într-o vreme și eu eram unul dintre acei oameni. 

Să încercăm puțin să ne gândim. De ce? De ce ne sare muștarul atât de tare când cineva spune că anime-urile sunt desene animate? În primul rând aici este vorba despre concepția românească care asociează desenele animate cu un lucru puieril, destinat copiilor. Și-o poți condamna? Nu prea. În țara noastră singurele animații care se difuzează sunt cele pentru copiii. Așa au fost crescuți oamenii aici, să asocieze automat desenele animate cu un produs destinat copiilor, pentru că majoritatea animațiilor vestice cam asta sunt. Chiar și tu, care știi că anime-urile sunt mai mult decât atât, încă asocieze cei doi termeni. Cu alte cuvinte, românul din tine când aude desen animat se gândește la perioada puierilă și inocentă a copilăriei. De aici se trage acea frustrare vizibilă de fiecare dată când cineva spune că anime-uile sunt desene animate. Adevărul e că oamenii care spun asta cu un scop batjocoritor, ori pentru simplul fapt că vor să se i-a de cineva trebuie ignorați. Da. Ăia sunt niște capete seci, gogomani, handicapați care merită împușcați. Dar din păcate există și astfel de oameni. Nici nu are rost să intri într-o polemică cu un asemenea om. Clar până aici? De asta ne enervăm așa tare când auzim despre desene animate. Ne place să credem că gusturile noastre au evoluat de când avem 5 ani și ne uitam la Laboratorul lui Dexter sau Scooby-Doo, și că suntem mai maturi. Aici vă mai zic ceva. Nu trebuie să vă demonstrați nimic. E cert ca-ți evoluat. Și tocmai faptul că vă îndoiți de asta este un semn clar. Mergem mai departe.

Să vă spun părerea mea. Și-acum poate enervez pe unii. Dar ... uhm ... oricât de mult o să vă dezamăgesc acum, anime-urile sunt desene animate. Nimic mai mult. Nu încercați să le atribuți o altă valoare. În esență asta sunt. Sorry! V-am cam spulberat lumea. Conceptul popular de desen animat = copiii, este greșit. Uitați-l. Animația este o ramură a cinematografiei. Un mod de-a face un produs cinematografic. Deși e folosit mai mult pentru crearea unor produse destinate copiilor, din cauza limbajului folosit, care este mult mai ușor de înțeles pentru ei. Animația nu este destinat exclusiv acestora. E ca și cum am spune că toate filmele sunt pentru copiii. Tot acolo suntem. Înțelegeți? E greșit. Încercați să vă împăcați cu ideea că vă place să vă uitați la desene animate japoneze. Nu-i nimic greșit în asta. Nu trebuie să vă simțiți prost. Desenele animate sunt pentru toți, o ramură cinematografică și-o convenție cât se poate de serioasă. 

Bun. Clar pân aici? Anime-urile sunt desene animate. Desenele animate nu sunt neapărat pentru copiii, ci o ramură a cinematografiei. Nu trebuie să vă simțiti prost când cineva că spune că vă uitați la desene animate. E ca și cum v-ar reproșa că vă uitați la un film. E tot aia. Acum pot să apară oameni care să-mi spună că sunt diferețe uriașe și că cele două nu sunt tot una. În primul rând, desenele animate sunt un produs vestic, de obicei asociat cu America, iar anime-urile unul estic, specific spațiului Nippon. Cele două nu au nimic în comun. Au istorie diferită, stilistică diferită, abordare tematică diferită, etc. Și da. Nu vă contrazic. Greșeală e să asciem orbește doar animațiile americane cu termenul de desen animat. Cam fiecare țară bine dezvoltată are propria istorie și mod de-a face desene animate. Franța are o istorie bogată, la fel și tările nordice. Și-acum ce facem? Alea-s desene animate doar pentru că n-au o denumire proprie cum au anime-urile. Greșit. Desen animat se referă la metoda de lucru. Desenezi fiecare frame (cadru), după care animezi. Nu contează că-i făcut în Japonia, America, Franța, Grecia. Nu contează. E desen animat. Primele animații au apărut demult. Animația în sine are o istorie foarte lungă. Anime-urile pe de altă parte sunt mai tinere, ele apărând pe la începutul secolului trecut. Însă sunt bazate pe aceleași mod de lucru. Există foarte multe caracteristici care disting anime-urile de alte tipuri de animații. Dar cam fiecare zonă geografică e la fel. Animația nordică are și ea caracteristici proprii. Fiecare are modul propriu de-a face desene animate. Principiul este același, și orice denumire i-ai da, e tot desen animat. Nu trebuie să vă agitați din cauza asta. Nu mai săriți din bancă cu atât de multă vehemență ca să urlați: ”Anime-urile nu sunt desene animate!” Sunt. Numai că s-au dezvoltat într-un context propriu. Sunt un curent al animației specific japonez, cu o istorie proprie, un mod de-a aborda temele unic și cu un stil care se distinge de restul.

O altă diferență care poate să ducă la confuzie este tematica abordată. Poate vă supărați dacă vă spun, dar cam toate anime-urile populare (Naruto, Bleach, One Piece, Fairy Tail) sunt destinate copiilor deasemenea. Da. Media de vârstă pe care acestea o țintesc este 11 - 17 ani. Așa că, majoritatea anime-urilor sunt făcute și ele pentru copiii. Să crezi orbește că anime-urile sunt destinate în mod preferențial unui public mai matur este greșit deasemena. Majoritatea tot pentru cei mici sunt făcute. Doar că, există și multe anime-uri pentru publicul matur. Ceea ce la alte curente ale animației vezi mai rar. Acele anime-uri se numesc seinen. Aici, într-adevăr, sunt abordate subiecte grele, acțiunea este mai sângeroasă, iar povestea îi vizează pe cei cu o experiență de viață mai mare. Dar și acestea tot sunt mai puține decât cele pentru copiii.

Bun. Cam atât pentru azi. Facem o recapitulare? Nu mai trebuie să fiți așa aprigi cu voi, sau cu cei din jur. Anime = desen animat. Nu vă fie rușine că vă plac. Nu înseamnă cu sunteți mai puțini maturi decât unu care se uită doar la filme artistice obscure și care e toată ziua cu nasul în cărțile de filosofie. Clar? Lumea trebuie să fie mai calmă. Nu contează pentru cine este destinat un anume produs, dacă se pliează pe gusturile tale, te relaxează și-ți place, e foarte bine. Uită-te! Nu vă mai chinuți singuri cu astfel de gânduri, uitați-vă liberi și fără să vă mustrați singuri conștiința la ce vă place. Dar trebuie să acceptați și asta. Orice animație este desen animat, indiferent dacă i se zice cartoon sau anime. 

Eu vă las pe azi. Sunt curios și de părerea voastră. Dacă nu-mi dați dreptate aștept să purtăm polemici în secțiunea de comentarii. Prin polemici mă refer la discuții mature, argumentate și în care nu ne acuzăm și înjurăm reciproc. Pa!