Animekirus

Chiar dacă am fost răcit toată săptămâna și am stat acasă fără să fac nimic, am simțit nevoia să las câteva zile blogul pustiu deoarece avea nevoie să-și revină după agitația creată de articolul despre ideologia anime. Mna ... am frecat menta câteva zile și-am zis că revin azi cu un nou post din seria ”periculoaselor” Cugetări Nekirusiene. Adevărul e că n-am fost sigur la început dacă să cataloghez articolul ăsta drept o Cugetare Nekirusiană sau să-l bag în sfera Nekirus Didacticus pentru că nu prea vreau să-mi exprim o părere, decât foarte puțin, ci doar să prezint pe scurt acest termen de ”monștrii sacrii” ai anime-urilor, termen care le-a fost atribuit celor mai populare și longevive anime-uri din ultimii 20 de ani. (poate mai mult de 20 de ani) Mă rog! Ideea este că lumea a început să se refere la aceste anime-uri sub diferite denumiri. Eu îi numesc ”monștrii sacrii” dar am mai auzit termeni precum ”cele patru anime-uri interzize”, etc. La ce se referă asta? Nu-i greu de dedus. Se vrea o diferențiere de restul anime-urilor. Deși are o implicație subiectivă foarte mică față de altele, acesta post ar putea trezi din nou anumite reacții negative ce nu-și au locul de la anumiți cititori. Încercați să aveți în minte atunci când comentați faptul că ăsta este un blog și că ceea ce citiți voi e doar părerea unui frustrat care nu are neapărat dreptate. N-are rost să vă bateți capul cu acuze și jigniri dacă nu vă place ce citiți. Aveți sus ”x”-ul de la browser și puteți ieși oricând de pe AnimeKirus. Clar? Bun. Ah, încă ceva. Fac acest post pentru că se apropie recenzia la Bleach și am ținut neapărat să clarific anumite chestii legate de această grupare de anime-uri din care face parte și anime-ul mai sus menționat.

Cred că orice persoană care a văzut mai mult de cinci anime-uri își dă seama că o serie anime obișnuită are 12 sau 25 de episoade per sezon. Distincția dintre cele două se face în funcție de mărimea materialului sursă (manga, light novel, etc) și de succesul pe care producătorii îl estimează că o să-l aibă. Asta este convenția clasică. Totuși, de ce există serii anime cu o sută de episoade sau chiar mai mult? De ce există unele serii care nu respectă regula și au mult mai multe episoade decât altele? Cine face ca asta să fie posibil? Răspunsul este evident, audiența. Bine, dacă e s-o luăm pe bune aș zice că băieții și fetele de la televiziunile japoneze care se ocupă cu rating-ul, dar decizia lor este bazată în întregime pe popularitatea produsului în rândul fanilor japonezi. Când o serie devine foarte populară ea este lăsată să continue mult peste numărul de episoade canonic. Se pot ajunge chiar la sute de episoade. Atâta vreme cât producătorii și televiziunile își scot banii nu mai contează cât de lung este anime-ul, iar dacă succesul acestuia se menține în timp acesta este încurajat să continue cât de mult posibil. Mai există și varianta în care se adaptează o manga de succes. Numărul de episoade stabilit pentru un anime poate fi dat și de popularitatea mangăi după care este făcut. Dacă manga are succes este foarte probabil ca și anime-ul să aibă, așa că nu se impun din start un număr de episoade. Manga-urile obișnuite au o durată de viață de la cinci până pe la zece volume. Nici editorii japonezi nu le lasă mai mult pentru că orice poveste se consumă în zece volume. (asta ar fi în jur de 150 de capitole) Aproape nici unul dintre autorii manga-urilor longevive nu s-au trezit într-o dimineață și și-au propus : ”Gata frate, azi vreau să fac o manga care să dureze 25 de ani!” Nu. În primul rând tu ca și mangaka nu poți decide din start lungimea produsului tău. Depinde de popularitatea acestuia. Dacă e popular ești lăsat să continui cât vrei, dacă nu, revista te anulează. E simplu. Nici una din lungile serii nu și-a propus să fie atât de lungă la început din simplul fapt că nu exista nicio garanție c-o să aibă succes. În articolul aferent vreau să vorbesc despre anime-uri care au primit o adaptare extraordinar de lungă, adaptare care mai continuă și astăzi. Cei patru ”monștrii sacrii” ai anime-urilor sunt: Dragon Ball Z, One Piece, Naruto și Bleach. (în ordinea apariției)

E clar că aceste anime-uri au un fanbase (adunătură de fani) uriaș, puține dintre anime-urile scurte reușind să concureze cu ele când vine vorba de asta. Chiar dacă există câteva anime-uri ce depășesc 25-30 de episoade, să știți că sunt destul de puține în comparație cu numărul de anime-uri existente. Totodată, chiar dacă aceste anime-uri au intrat în cultura mainstream și au un număr mare de fani sunt destule persoane care le condamnă și urăsc tocmai din cauza asta. Nu sunt de acord cu acest comportament de haterus hipsterus în care mulți spun despre aceste anime-uri că sunt căcaturi numai pentru că sunt populare și că sunt un produs ce prezintă niște povești destinate publicului adolescent. Nu-i agreez nici pe puștanii înflăcărați de 12 ani care-mi urlă-n față că Naruto este cel mai bun anime din lume când ei n-au mai văzut nimic altceva până la ora actuala. Hai s-o spunem drept! Da, anime-urile ca și Naruto, One Pice sau Dragon Ball sunt destinate consumului de masă, în principiu unui public adolescent, au povești repetitive, filiere, sunt superficiale și nu prezintă niciodată un interes pentru o persoană matură cu o cultură anime mai bogată și cu niște gusturi cât de cât cultivate. Ideea care se propagă greșit este că ele ar vrea să fie mai mult de-atât. Fanii ar vrea să fie mai mult de-atât, însă ele nu. De aici cred că se trage ura pentru ele. Nu mi se pare corect să spui că ”Naruto este un căcat” pentru că promovează idealuri copilărești, povestea e repetitivă, etc. Naruto (sau oricare alt anime dintre ”monștrii sacrii”) nici nu se vrea a fi ceva mai mult de atât. E shounen-ul tipic impregnat de clișee, multă acțiune, comedioară specifică și nimic mai mult. Sunt genul ăla de povești bine spuse doar la suprafață care să te facă să fii emoționat. Asta se vrea. Nu-s anime-uri complexe (cu excepția One Piece care încă cred și-n ziua de azi că este unul dintre cele mai complexe anime-uri existente) și nu vor să fie la nivelul Steins Gate, Monster sau Code Geass. Sunt mai simpluțe, pentru un anumit tip de public. Nu trebuie urâte din cauza asta. Dacă nu se pliează pe gusturile tale asta e altă treabă. Mi se pare greșit să spui despre ceva că e prost când acel lucru nu se vrea din start să fie mai mult decât este, un shounen tipicar care să atragă copiii și adolescenții prin multă acțiune și glume puierile. Asta sunt. N-o să spun niciodată că urăsc Dragon Ball. L-am iubit când aveam 10 ani, îl iubesc și-acum, doar că nu se mai pliează pe gusturile mele. Clar ce-am vrut să zic? N-ar trebui să urâm un anime doar pentru că-i popular sau pentru că nu-și propune să fie pe gustul nostru. N-ar trebui să urâm un anime pentru că se duce pe o anumită nișă, însă nici să glorificăm un asemenea anime în necunoștiință de cauză și fără o cultură adecvată.

Anime-urile din această categorie se adresează unui public anume dar asta nu înseamnă că nu există persoane ce nu fac parte din publicul țintă și totuși se uită la ele. Eu sunt un exemplu. N-o să spun despre Dragon Ball Z sau Naruto că sunt anime-uri bune. E părerea mea. Nu le consider bune. Atunci de ce mă mai uit la ele? Cred că mai găsesc multă lume în situația asta. Păi sunt două motive. Primul motiv este de dragul nostalgiei. Am crescut cu aceste anime-uri, m-am uitat la ele de când mă știu așa că e normal să am un atașament emoțional față de ele. Chiar și-acum iubesc Dragon Ball dar am văzut o tonă de anime-uri care eu spun că-s mai bune. Peste zece ani who knows, poate-mi schimb iar gusturile, poate n-o să-mi placă deloc anime-urile. Al doilea motiv este reprezentat tocmai de caracterul lor  tipicar. Am și eu momente când sunt stresat, obosit, nefutut și poate n-am chef să văd un anime complex care să mă provoace și să-mi ofere subiecte puternice. Nu. Poate am chef să mă relaxez și-atunci merge perfect și-un episod de One Piece. Măcar acolo știu din start c-o să râd de Luffy. Predispoziția noastră de a vedea un anime este dată în mare parte de către starea noastră de spirit actuală și de aceea spun că aceste anime-uri au un asemenea succes. Pe lângă faptul că fiind lungi reușesc să creeze o legătură emoțională cu tine încă de când ești copil, știu foarte bine să satisfacă această nevoie de relaxare și superficialitate.

Acum doresc să scot în evidență câteva caracteristici ale anime-urilor din aceasta categorie. Prima ar fi genul. Toate-s shounen. Naruto e shounen. Bleach e shounen. One Piece e shounen. Dragon Ball Z e shounen. Protagoniștii sunt prostuți însă când treaba e serioasă te poți baza pe ei. Naruto, Goku, Luffy sunt cam la fel. Asta și din cauză că cei doi sunt inspirați după Goku, excepție făcând Ichigo care este mai serios. Dintre toate anime-urile mai sus prezentate Bleach este cel mai drakish. 

Povestea urmărește aventura acestor protagoniști de la stadiul de copiii sau novici până în momentul în care reușesc să obțină ceea ce vor și să devină maturi. Acest mod de-a spune o poveste este clar bazată pe ideeile din morfologia basmului, ceea ce demonstrează și justifică din nou caracterul lor copilăresc. Tot acest drum inițiatic printr-o lume necunoscută, găsirea unor personaje adjuvante (nakama) și înfruntarea cu forțele răului. Încă ceva. În aceste anime-uri există mereu o distincție clară între rău și bine. Protagonistul va fi mereu o persoană bună iar antagonistul una rea. Așa. 

Printre alte multe ”calități” ale acestor anime-uri este repetivitatea poveștii. Hai să luăm exemplu One Piece. Luffy and co ajung pe o insulă. Acolo apare o problemă. Luffy cunoaște oameni noi, se împreietenesc și aceștia îi cer în cele din urmă ajutorul. Apare un villian specific fiecărei insule care dorește cumva să disturbe echilibrul acesteia. Pălăriile de paie se bat cu acel villian și cu oamenii lui. În mod convenabil fiecare villian are un număr de oameni puternici egal cu pălăriile de paie ca să poate fi fiecare ocupat cu ceva. Luffy învinge, oamenii de pe insulă îi sunt veșnic recunoscători, dacă avem noroc îi mai crește și bounty-ul, după care continuă călătoria și ajunge pe-o altă insulă. Așa-i cam la toate. Mereu există un tipar care se repetă. 

Ideile promovare sunt foarte ... onorabile, dar deloc aplicabile în societatea de azi. Multe promovează idealuri copilărești și frumoase precum ”puterea prieteniei” sau ”forța perseverenței nesfârșite care într-un final te duce unde vrei”. N-o spun ca pe un reproș, spun doar că de la o vârstă devine enervant să vezi cum un personaj crede cu tărie în ceva iar universul complotează în așa fel încât acesta să obțină exact ce-a vrut doar pentru că nu s-a dat bătut și-a crezut în camarazii săi. Pe lângă că e un ideal superficial îți oferă și-o senzație nenaturală și te face să nu poți empatiza cu personajele. Nimeni ca și mine, trecut de vârsta de 20 de ani nu cred că mai este idealist. Pur și simplu viața nu-i așa frumoasă ca să funcționeze ca-n anime-uri. 

Conceptul mereu va triumfa în fața ideei. Câte lupte nerealiste am văzut noi în astfel de anime-uri? Doi se bat, tipul bun lovește cu tot ce are dar nu reușește să-l învingă pe cel rău. La rândul său, the bad guy face la fel. Ajungem în mometul de tensiune maximă când tipul rău atacă cu tot ce are iar the good guy pare că nu mai are nicio șansă. Deodată falshback. Luptătorul bun își amintește de momentele frumoase petrecute cu prietenii și familia, de vorbele de încurajare ale anumitor mentori, etc. Printr-o putere misteriosă tocmai dobândită din rememorarea unor evenimente fericite încheie tot meciul cu un atac. E logic? Nu prea. Însă se vrea demonstrarea unui concept. Nu logica luptei este importantă pentr un astfel de anime. Lupta e doar o formalitate. Adevăratul scop al anime-ului este reprezentat de semnificația luptei și de continuarea poveștii. Personajul pozitiv își imprima niște valori care îl fac să evolueze. Logica nu mai contează. 

Gata cu caracteristicile formale, să trecem la câteva caracteristici stilistice. Mereu există o recapitulare a ultimelor evenimente la începutul episodului iar de multe ori acțiunea începe pe la minutul 7. Mulți oameni nu se uită săptămânal la aceste anime-uri tocmai din cauza numărului mare de episoade și preferă să lase să se adune. Și eu fac asta. Prefer să mă uit deodată la 20 de episoade decât să văd unul pe săptămână timp de 20 de săptămâni. Mna ... Când fac asta îmi sunt super utile acele recapitulări, eu uitând în marea mea pauză ce s-a petrecut ultima dată. Alt motiv pentru care sunt introduse acele recapitulări e ca să producă timpi morți și să lungească povestea cât de mult. Timpii morți sunt cadre care nu arată nimic nou, nu duc povestea mai departe și sunt puși acolo doar de umplutură. Aceasta recapitulare îți mai dă două trei minute de timpi morți ca tu să mai pierzi din episod. Discutăm de serii arhipopulare. Ce contează că dau doar 12 minute de acțiune? Lumea oricum se va uita așa că nu-i doare să bage o recapituale de cinci minute ca să mai tragă de timp. Asta le aduce mai mult profit dar lasă și timp manga-ului să se depărteze de anime ca să nu fie nevoie de atâtea filiere. Ah, filierele! 

Uite că așa am făcut tranziția spre următoarea caracteristică, filierele. Mi-a fost greu să mă decid în ce categorie să pun filierele. Țin de poveste sau sunt o caracteristică tehnică? Mie îmi par mai mult ca fiind o specificitate tehnică decât una formală tocmai pentru că nu implică numai realizara unei povești, ci a unui întreg proces tehnic. Cred că toți știm ce-s alea filiere și n-are rost să-mi pierd timpul explicând. Cert e că aceste anime-uri conțin astfel de elemente ”în plus” pentru a da timp manga-ului să se depărteze, sau pentru a lungi și defăima un anime în favoarea profitului cum e cazul Naruto. 

N-ați scăpat încă, mai avem. Fiind atât de lungi e normal ca bugetul pentru fiecare episod nu poate să fie prea mare. Din cauza asta ”monștrii sacrii” se axează pe impactul poveștii și nu pe partea de animație ca să mențină publicul de partea lor. Nici unul dintre aceste anime-uri nu are o animație prea strălucită. E slabă spre mediocră. Știți cu toții incidentele din trecut cu Naruto sau pe cele mai recente cu Dragon Ball Super. Chiar dacă numărul de episoade este nesfârșit, bugetul nu, iar asta se simte. 

Aș putea să continui la nesfârșit cu aceste mici caracteristici dar nu are rost. Cred că ați prins ideea. Nu acuz aceste anime-uri de nimic. Încercați să înțelegeți că n-am nimic cu ele. Am vrut doar să vă arăt ce le face să fie diferite față de anime-urile tipice și să explic de ce au o durată de viață atât de lungă.  Încă un lucru. Am scris în titlu între paranteze cinci. De ce? Pentru că mai există încă un anime care e foarte aproape de titlul de ”monstru sacru”. Ați ghicit, e Fairy Tail! Deși întrunește foarte multe dintre aceste caracteristici am evitat să-l bag în aceeași oală cu restul. De ce? Încă n-are un număr atât de mare de episoade. Doar vreo 200 și ceva, iar la cum merge manga nu cred că va ajunge la 400, însă principalul motiv este că Fairy Tail aparține unei alte publicații decât Shounen Jump. Mda. Restul sunt manga publicate de cunoscuta revistă Shounen Jump, însă Fairy Tail este publicată de Kodansha Comics iar acest lucru se simte. Chiar dacă este în mod evident inspirat din One Piece, Fairy Tail îți oferă o senzație destul de diferită față de restul anime-urilor prezentate. Uite c-am terminat. Sper că-i clară treaba cu ”monștrii sacrii” și cum mă raportez eu la ei. Nu acuz pe nimeni, mai ales pe cei cărora le plac astfel de anime-uri și le consideră bune, doar că gusturile mele s-au schimbat și nu pot decât să le privesc ca pe-o oglindă a copilăriei mele. Pa!