sâmbătă, 31 octombrie 2015
Salutare!
Știu că nu prea are legătură cu ceea ce fac eu de obicei p-aici, însă vrea să-mi exprim în câteva rânduri părerea față de incidentul ce a avut loc aseară în club Colectiv din București. În primul rând vreau să spun că-mi pare nespus de rău pentru cei 27 de tineri care și-au pierdut viețile în incendiul de aseară și sper ca o asemenea tragedie să nu se mai repede niciodată. Condoleanțe sincere famililor! Trecând peste toată propaganda satanică care tot circulă pe internet am ajuns să-mi confirm încă odată că trăiesc într-o societate de idioți. Peste tot am văzut doar comentarii de genul: ”Asta pățești dacă nu mergi la Biserică și intri în club, sălașul lui Lucifer. Domnul nu te poate apăra!” sau ”E mâna diavolului. Vina le aparține și lor pentru că au ajuns adepții unei sărbători satanice aka Halloween.” În primul rând concertul de aseară nu avea nicio treabă cu Halloween-ul, era doar o fucking lansare de album al unei trupe de heavy metal, nimic mai mult. Nimeni nu era costumat și nimeni nu făcea ritualuri satanice ca să-l preaslăvească pe dracu. Clar? Incendiul s-a pornit dintr-o eroare logistică, vina aparține în întregime staff-ului Colectiv pentru că nu s-au pregătit corespunzător pentru astfel de incidente. Cei ce au în cap numai teorii ale conspirației legate de Halloween le sugerez să se documenteze mai bine. Halloween-ul la origine este o sărbătoare creșintă, apărută în secoulul al XIX-lea pentru a cinsit oamenii sfinți. De aceea se mai numește și sărbătoarea tuturor sfinților. Că a devenit dintr-o sărbătoare de rit religios o șaradă ieftină a capitalismului ca tu să ieși din casă și să fuți bani pe costume și alcool în cluburi e altceva. Incidentul de aseară n-are treabă nici cu dracu și nici cu Halloween-ul. Să fie clar! Bun, înapoi la recenzie.
Azi am ales să scriu despre DanMachi. De ce acest anime? Pentru că l-am văzut deja de niscaiva timp și vreau să scriu cât mai repede despre el până când nu-mi iese de tot din cap. Da, pățesc de fiecare dată asta când mă uit la un anime mediocru sau slab, după o lună două îl uit. Și așa a fost nevoie să mai citesc câteva synopsis-uri ca să-mi reîmprospătez povestea în minte.
Vă poftesc din nou într-o călătorie ce transcede barierele realității și ne duce într-un univers fictiv ce îmbină elemente din mai multe anime-uri cult (populare) și creează o lume hibridă între anime-uri cu tematică rpg și o lume fantasy convențională. Cam asta e DanMachi. Poate fi considerat un rip-off al serilor Sword Art Online și Log Horizon. Dacă vă plac cele două anime-uri, cu siguranță și DanMachi este mâncarea voastră de pește. Întâlnim conceptele de ”adventurer”, clasă tipică unui anumit segment de jocuri care se avântă în ”dungeons”, sau spații speciale pline de creaturi pe care tu trebuie să le bați și primești diferite recompense pentru asta. E clar că integrează niște elemente specifice jocurilor într-un spațiu fantastico-ficțional. Măcar are bunul simț să nu se preteze la a fi un joc și să încerce cât de cât șă-și asume identitatea unui univers propriu, chiar dacă acesta funcționează pe niște principii oarecum ilogice. Dar majoritatea anime-urilor au astfel de lumi (ilogice) iar explicațiile care nu sunt necesare dezvoltării poveștii nu ni se dau pentru că nici autorul nu le știe.
Anime-ul continuă seria adaptărilor după light novels care începe să prindă din ce în ce mai multă popularitate în rândul animațiilor japoneze. Preconizez că încet dar sigur, light novel-ul o să detroneze manga, tocmai din cauză că e mult mai ușor să creezi povești mai complexe prin scris decât prin formatul tipic de manga. (Există și excepții, bineînțeles) Din păcate DanMachi eșuează ca adaptare, majoritatea fanilor light novel-ului care așteptau adaptarea anime rămânând dezamăgiți de faptul că anime-ul grăbește foarte mult povestea și simplfică mult din complexitatea personajelor.
În esență DanMachi nu este nimic mai mult decât o comedie tipică harem, ce împrumută multe elemente de la fratele shounen. Cam atât! Și aici vedem tâțe care zburdă libere prin cadru, chiloți tot la cinci minute și tipologia personajului naiv cu inima mare de care sunt îndrăgostite fără motiv o parte din personajele de sex feminin ale seriei, doar pentru că-i bun la suflet și prostuț. Ah, de-ar fi așa simplu! Câteodată mi-aș dori ca anumite clișee narative să fie adevărate. Am trăi într-o lume mult mai interesantă. Dar cum nu sunt, trebuie să supraviețuim cu ce avem, adică cu imprevizbilul, exact ceea ce nu este DanMachi. Din cauza asta spun că este o serie mediocră. Cred că e definiția perfectă a mediocrității. Pornește de la premisă bună, însă de la care nu poți avea pretenții de operă de artă. Acțiunea este construită în mare parte din clișee comice și de situație specific anime-urilor de această paletă stilistică și de gen. Chiar dacă light novel-ul este mai complex, anime-ul nu se vrea a fi mai mult decât un joc fantasy cu personaje destul de previzibile și acțiuni pe care le vezi în alte sute de anime-uri.
Așa. Să povestim povestea. Am descris suficient de bine universul din DanMachi mai sus așa că nu are rost să revin asupra detalilor. E clar că trăim într-un univers fantastic în care există niște oameni numiți aveturieri ce fac tot felul de misiuni periculoase în dungeon-uri. E doar atât? Nu. Povestea mai include un aspect să zicem interesant. Nu pentru c-ar fi o revoluție narativă, ci pentru modul în care este introdus în context. Aici mă refer la integrarea zeităților în societate. Cu toții știm ce-i ăla un zeu, nu? Inspirându-se din mai multe mitologii, DanMachi integrează zei în lumea fantastică din poveste. De obicei zeii sunt deținătorii unui soi de ”ghildă” și au o putere mult mai mare decât a unui om obișnuit. Fiecare zeu poate să recruteze oameni și să-i trimită să lupte în dungeon-uri. În funcție de numărul de membrii și puterea ghildei, statutul social al unui zeu devine mai mare. Povestea merge pe aventura a două personaje, Bell Cranel, un tânăr aventurier începător cu suflet mare și o dorință puternică de a proteja ceea ce iubește, și Hestia, o zeiță loli cu gura mare și sâni pe măsură. Bell este singurul membru al casei Hestiei, iar într-o zi, în timp ce se afla într-un dungeon acesta este salvat de către Ais Wallenstein, o luptătoare foarte frumoasă și extrem de puternică. Din momentul acela inima lui Bell devine cuprinsă de iubire și dorește să facă tot ce îi stă în putere ca să o impresioneze pe blonda cea frumoasă. Cam asta este premisa de la care pleacă povestea. Evoluția casei Hestia de la începuturi până în punctul în care protagoniștii slabi și prost cotați la început devin unii dintre cei mai puternici oameni (și zei) din anime. Am apreciat că nu l-au făcut pe Bell prea puternic din prima, dar modul în care evoluează (repede și forțat) îți cam taie elanul. Iar povestea face o treabă destul de proastă în a explica evoluția rapidă a lui Bell. Cică are o abilitate specială ce îl face să crească de câteva ori mai repede decât o persoană normală. Serios? E din nou tipologia personajului diferit, cu o abilitate unică ce-l ridică într-un timp record deasupra celorlalți. Aș fi apreciat mai mult o evoluție lentă și mai fragmentată a lui Bell, chiar dacă i-ar fi luat câteva sezoane să ajungă puternic.
La fel ca și Rokka nu Yuusha, DanMachi a fost cel mai popular anime la vremea lui. Aici mă întreb, de ce? De ce două anime-uri (se aseamănă mult, de asta am și ținut să fac recenzie la amebele în mod succesiv) care nu sunt mai mult decât mediocre reușesc să fie atât de populare. Și nici n-au ”sclipirea aceea de geniu” (să-i zicem) pe care au avut-o SAO, sau Attack on Titan, ori Tokyo Ghoul. Nu. Sunt mediorce de-a binelea. De ce? Teoria mea este următoarea. Fanul tipic, privitorul de anime-uri obișnuit nu prea caută neapărat o poveste bună. Nu. Caută ceva mediorcu. De ce? Pentru că ne folosim de anime-uri ca de-un mijloc de distracție care să mai facă timpul să treacă. Nu căutăm mai mult de la ele decât să ne facă să râdem puțin, lupte multe, iar dacă mai adaugi și niște sâni care se mișcă stânga-deapta tot timpul e și mai bine. În primul rând cred că atrage grafica, nu neapărat povestea. Vedem un trailer, ne place design-ul personajelor, vedem că au multă acțiune, sunt ușor de digerat și frumoase. De ce să-mi bat capul Sâmbătă seara după ce am stat toată ziua pe-afară cu amicii cu un anime complicat, mai bine mă uit la ceva mai light ca să mă simt și eu mai bine. Asta vrea fanul de rând: o poveste plină de clișee, loli, boobs, personaje care evoluează foarte repede și sunt subțire conturate pentru că dacă ar fi prea complexe nu le-am înțelege atât de ușor, dramă ieftină și pac, avem o serie de succes! Nu doresc să condamn pe nimeni. Vreau doar să scot în evidență faptul că nu căutăm neapărat anime-uri ”bune” pentru a ne umple timpul, ci suntem mai predispuși spre cele mediocre pentru că nu ne batem prea mult capul cu ele din cauza construcției superficiale a poveștii. De multe ori prefer și eu un episod din Fairy Tail decât unul din Death Note. Pur și simplu n-am chef să stau să-mi bat capul cu războiul intelectual dintre Light și L, chiar dacă Death Note este un anime mult mai bun. (părerea mea) Clar? Bun.
Am spus despre personajele ca Bell, tipice, ușor de înțeles și pe care le simpatizăm. Micul aventurier este construit exact după rețeta asta. Nu-i făcut să fie complex chiar dacă este prins în mijolcul unei frutuni narative ce includ lupte multe, femei, zei, locuri magice neexplorate, etc. Nu. Bell se pretează doar la cele mai simpliste chestii și asta îl face și pe el un personaj simplu. Hestia în schimb mi s-a părut mai complexă, tocmai pentru că-i combinația asta de zeiță tsundere, loli și cu sâni imenși. Are gura mare dar învățăm treptat că este un personaj foarte complex cu o motivație puternică. Parcă e scoasă oarecum din cărțile lui Freud. E femeia ideală. Pentru Bell reprezintă un soi de figură maternă care îl ocrotește și are grijă de el, dar cu care are o relație mult mai apropiată și ajung să fie interdependenți. Ais Wallenstein (fără ea nu se poate) este opusul Hestiei. O femeie grațioasă, tăcută, și ea puțin naivă, cu sânii mici. E genul de personaj la care nu te așteptai să fie așa, dat faptul că e cea mai puternică luptătoare din anime. Asemenea lui Bell, este puțin naivă și nu conștientizează că face parte dintr-un triunghi amoros alături de Hestia și Bell, chiar dacă cam toate personajele din jurul lor par să fi realizat asta. Ea reprezintă idealul lui Bell și factorul ce îl face să-și dorească să devină mai puternic.
Chiar dacă dezvoltarea poveștii și a personajelor este foarte grăbită, DanMachi tot o să-ți ofere experiența aia de Sâmbătă seara, când vrei să stai în fața laptop-ului și viziona liniștit un anime. Povestea curge foarte linear și simplu, dar te ține implicat în ea. Sunt lupte și situații clișeico-neprevăzute la tot pasul iar comedia din romace-ul puieril vine ca sarea peste o omletă proaspăt făcut și-i dau un strop de savoare. Per total (după cum am mai spus) consider că DanMachi este definiția perfectă pentru o serie mediocră deoarece nu se folosește la maxim de arsenalul narativ de care dispune și preferă o abordare mult mai ușor de înțeles. Finalul este mulțumitor și (dacă se poate) aștept un sezon doi. Cam atât. Halloween fericit!
Notă: Nu-i pot da mai mult de 7.15! *boobs* *boobs* *dungeon*
Cine vrea să-l vadă online (că tot e sâmbătă seara) îl găsește pe League of Anime!
