Animekirus

Fără s-o mai lungesc mult și fără sens, intru direct în pâine. Cum? Nici eu nu știu. Azi vorbim despre un alt anime arhicunoscut, Beelzebub. Toți îl știți. Toți îl iubiți. Chiar dacă poate mai există printre voi unii care nu l-au văzut, sunt sigur că toți ați auzit de el. Bun. Toți suntem familiari cu stereotipul delicventului din anime-uri. Nu? Băiatul adolescent, care umblă la școală, nu-i place școala, e cam tâmpițel de felul lui, are idealuri simple și nu vrea prea multe de la viața. De obicei e plictisit, însă are un talent natural la a da pumni și picioare oricui îl înrerupe din eterna-i leneveală. Am mai văzut de multe ori profilul ăsta în anime-uri. Nici personajul principal din Beelzebub nu este o excepție. Oga Tatsumi, încorporează perfect tipologia asta expirată de personaj anime. Deși acest gen de personaje tind să devină simpatice. Serios! Și eu simpatizez cu ele, deși știu că-s numa o carapace a unei tentative exprirate de tipologie specifică anime-urilor. Dar asta e. De asta există tipologii, să le fucking folosești. Și-acum, în mintiuca voastră vă întrebați ce dracu-i cu mine. Eu, Nekirus, cel ce critică fehement orice mămăligă narativă, ori construicție de personaj uzată sunt atât de calm. Băi, aici nu-i cazul s-o fac. Beelzebub nu e un anime care se i-a nici pe sine-n serios. Eu de ce l-aș lua? E o pudincă shounen de primă clasă. E normal să facă asta. Ăsta-i unul dintre cazurile alea în care trebuie să accepți situația și să te lași dus de val. În fine. Am zis că anime-ul nu se i-a în serios, vă zic și de ce.

Să vedem despre ce-i vorba. L-am mai menționat pe Oga. Așa, el, printr-o conjunctură nefericită (pentru el) ajunge să crească un bebeluș. Dar nu orice bebeluș, chiar pe Beel, fiul marelui rege al demonilor, și totodată antichrist-ul trimis să distrugă oamenii. Da, mai pe scurt, fiul lui dracu. Ideea e interesantă, trebuie să recunosc. Asta m-a și făcut să mă apuc de acest anime. Bine, asta și miile de postări de pe facebook de la diverși oameni care spun cât e de grozav anime-ul ăsta. Am realizat că anime-ul nu se i-a în serios atunci când am văzut că Oga l-a găsit pe Beel într-un demon homosexual ce plutea pe râul ce trece prin oraș. Și când zic ”în” mă refer la faptul că Beel era în interiorul său. Alaindelon, demonul respectiv, e un demon ce are abilitatea de a trasporta oamenii în, și prin dimensiuni. Mda, foarte matur Beelzebub. *batironicdinpalme*

Ați prins ideea? Nu vreau să critic prea mult acest anime pentru că din start nu-și propune mare lucru. E ca și cum aș reproșa unui alegător că n-a parcurs 5 kilometri când pista de alergat are doar doi. Capiș? M-am lăsat dus de valul shounen-ului tipic și-am intrat în călătoria pe care acesta anime mi-a oferit-o. Nu regret că l-am văzut. Mi-a plăcut. Serios! Povestea e captivantă, și te ține. Chiar dacă la început ești ”WTFTRLPLMMPM”, după ce treci de niscaiva episoade îți dai seama că e mai mult decât un delicvent prostănac ce are grijă de-un bebe-demon ce electrocutează tot în jurul lui atunci când plânge. Sincer, anime-ul mi-a dat senzația aia de Gintama la un moment dat. Adică mai degraba ziceam că-i o parodie la anime-urile shounen decât un shounen care se i-a în serios. Primul lucru, personajele erau tipologii, da toate, jur toate. Cea mai prezentă tipologie e cea a delicventului, după cum am zis, acțiunea de anime desfășurându-se în mare parte în jurul liceului Ishiyama și a elevilor săi. Majoritatea personajelor sunt niște gogomani proști, dar care adoră să se bată și să facă scandal. Și-aici avem: Oga, Kanzaki, Himekawa, Tojou, etc. Și lista continuă. Hilda e kuudere clasică. Furuichi e tipologia perversului. Aoi e tsundere. Părinții lui Oga sunt părinții tipici de anime, ciudați, incredibil de permisivi și înțelegători cu acesta, și foarte naivi. Iar Alaindeon, uhm ... ăăă... e greu de zi, un bătrân cu porniri homosexuale. Deci da, e o rețetă clasică. Al doilea lucru ce-l duce în zona parodiei este tema extrem de serioasă, soarta lumii depinde de Oga, care este traspusă foarte puieril și copilăresc. Totuși, Oga crește fiul diavolului, un lucru la care dacă stăm să ne gândim logic este destul de serios. Însă Beelzebub ne prezintă toată situația asta destul de hazliul și copilăresc. Șocuri electrice, pișu care indundă un oraș, bone demon, lecții de viață ieftine despre cum să fii un ”bărbat”. Înțelegeți? Plus că, asta mi-a plăcut cel mai mult, își cam bate puța aia mică a lui Beel de conceptul de organizație antagonică. În orice shounen avem asta. În Naruto e Akatsuki, În Bleach este Espada, în Fairy Tail cam orice ghildă întunecată, în One Pice sunt mai multe. Mă rog! În Beelzebub avem ”Tohosjinki”, care-i reprezintă pe cei 4 delicvenți ce domină liceul Ishyiama. Și-aici îi avem pe Kanzaki, Himekawa, Aoi și Tojou. Iar dacă cunoașteți personajele astea vă puteți da seama de ce zic că parodiează. Așa. Știu că nu-și propune să fie parodie. Dar indirect, fără să vrea (sau poate asta era intenția autorului) anime-ul ăsta prezintă niște ironii subtile la temele generale abordate în shounen-uri.

Nu vă mai țin mult. Da hai să mai povestim puțin. Trecem peste caracterul parodic. Îmi place cum Beelzebub trece ușor de la puieril la serios. Da, are și faze serioase, unde chiar stai cu sufletul la gură să vezi ce se petrece, puțină drama (în unele momente) și personaje destul de simpatice. Bebe Beel posedă un sentiment de admirație profundă față de Oga. Relația lor e mai degrabă cea a doi frați, decât tată-fiu cum este ea prezentată. Părerea mea. Și este amuzant cum Oga tot încearcă să-l paseze la altcineva. Beel este destul de slăbuț. (când nu e nervos) și mereu găseam comice fazele în care el se bătea cu gândacii și pierdea. Deși de multe ori penibilă, comedia a fost stoarsă la maxim cam din orice unghi în anime-ul ăsta. Are și unele secvențe de lupte foarte bine făcute și care te prind, iar relațiile dintre personaje sunt construite până la un anumit nivel. Dacă ar fi să diagnostichez Beelzebub cu o afecțiune psihică, aceea are fi bipolaritatea. Are un dar de-a trece de la comedie ieftină la acțiune serioasă într-o secundă, și pe urmă înapoi la loc. Nu prea mai știu ce să zic de personaje. Din punctul ăsta de vedere doar relația Beel și Oga e mai interesantă. Restul sunt așa, tipici că nu-mi vine nimic de zis despre ei. Defapt, cred că după cei doi, cel mai interesant personaj din anime e Alaindeon, și asta spune multe. În rest, brute cu mușchi inculte și dere agresive.

Păcat de final. Da, anime-ul s-a cam grăbit să se termine și ne-a tras-o la toți așa pe neașteptate. Nu dădeau nici un semn că s-ar apropia de final, însă brusc, fără să ne anunțe, s-a termină. Forțează finalul ăla într-un singur episod de nu știi cei cu el. De asta eu, și nu doar eu, zic că finalul e destul de dezamăgitor. Dacă am acceptat momentele penibile din anime din cauza convenției de gen, când am văzut lozinca finală cu laptele și cu mâncarea umană am tresărit de nervi. Aia chiar nu-și avea locul. Deci, pentru cei ce vor să vadă cum se termină, le recomand manga, care continuă într-un mod mulțumitor. Defapt, aș zice că acțiunea devine chiar mai bună. Mda. Păcat că l-au terminat așa. Merită continuat. Bine. Gata. So, Beelzebub, te face să râzi, să plângi, să vezi bătăi calumea, însă dacă te deranjează comedia ieftină mai bine stai deoparte. Dacă nu, e ok. Eu m-am relaxat super bine în timpul în care l-am urmărit. Sănătate! Hai c-a ieșit bine. Mai facem una azi.

Notă: Băi, nu pot da o notă mare unui anime care nu se i-a în serios. Deci, nota mea e doar 7.00. Sorry, Beel-chan!

Cum să crești copilul diavolului 101 e disponibil în română pe Shinobi Fansub!