Posted by : Nekirus luni, 14 septembrie 2015

Azi mai scriem două articole, mâine și poimâine pauză din nou, cred. Adică așa ar fi normal. Nu știu. Dacă am timp poate mai strecor un mic articol rătăcit pe blog. Încerc să fiu scurt. Știu că lumea nu prea are răbdare să citească. Vă înțeleg. Încerc să prind esențialul din fiecare anime, și să-l trântesc pe blog într-un mod cât mai subiectiv. Ca să nu fac abuz de rânduri, și să nu vă stric sănătatea ochilor, voi încerca să fiu cât mai concis, chiar dacă asta înseamnă să omit niște chestii. Deageaba am un articol complet, de 1000 de rânduri, dacă nu-l citește nimeni că e prea lung. Mai bine unul șchiop, scurt, da pe care retina omului de rând o poate suporta, iar interesul acestuia să nu adoarmă. Bun? Bine. Asta ca o justificare, pentru că, recent, mi s-a spus că nu scriu despre toate aspectele unui anime. Aș vrea, credeți-mă, da nu-i cu putință.


Bakuman. Hai la Bakuman. Ce-i Bakuman? În esență e o metamanga, iar varianta anime este un soi de metaanime. Ce vrea să însemne asta? (Nekirus, iar ne iei cu termeni vagi și neînțeleși de nimeni) E un anime care îți arată cum se face un anime. Ăsta-i un metaanime. Capiș? Anime despre anime. Bakuman este o serie destul de populară, apărută în 3 sezoane de câte 25 de episoade. Autorii acestei serii sunt aceiași care au făcut și Death Note. Acum vă puteți da seama de ce anime-ul are o poveste atât de bună. Aici aș vrea să-l menționez pe Ooba Tsugumi, scriitorul celor două serii. Declarându-se ca fiind genul de scriitor ”calculat”, acesta mereu spune că secretul său este faptul că mai întâi încearcă să prezică reacția spectatorului, și doar pe urmă scrie. Un scriitor de care am simțit nevoia să menționez, pentru talentul de care dă dovadă și munca enorm de grea pe care o depune la realizarea poveștilor. Asemănări între cele două anime-uri nu sunt doar la partea narativă, ci și la cea stilistică. Design-ul personajelor fiind foarte asemănător cu cel din Death Note. Bun. Gata cu autorul care mă interesează.

Ce-i Bakuman? E povestea lui Mashiro Moritaka și-a lui Tagaki Akito, o pereche de tineri elevi care încearcă imposibilul la o vârstă foarte fragedă. Inspirat din realitate, de perechea de autori manga, Obata Takeshi și Ooba Tsugumi, (unul desenează, iar celălalt face povestea), Bakuman arată tot procesul prin care cei doi băieți trec pentru a ajunge să-și îndeplinească visurile și idealurile. Aceștia încep chiar de la zero, fără să aibă nimic mai mult decât talent și o tonă de ambiție. Chiar dacă la început a fost sceptic, Mashiro cedează într-un final în fața metodelor persuasive ale lui Tagaki. Un  centru de interes important al poveștii este reprezentat de relația lui Mashiro cu Auzki Miho, o colegă de clasă de care acesta este îndrăgostit, dar, desconsiderându-se nu reușește să avanseze deloc în relația cu ea. Miho e așa, o fată tăcută, rușinoasă, și puțin ciudățică aș zice. E genul ăla de fată de care eu aș fugi. Însă nu și Mashiro. Printr-o înscenare pusă la cale de către Tagaki pentru a-l convinge pe Mashiro să accepte propunerea lui de a face manga împreună, Mashiro ajunge s-o ceară pe Auzki de nevastă. Asta da primă întâlnire. Băiatul ăsta n-a auzit de conceptul de răbdare. Ia-o ușor omule, e prima dragoste! Nu trebuie să sari direct pe ea și s-o ceri de nevastă. Însă aici intervine un alt element despre care o să vorbesc mai încolo în recenzie. Cert e că Mashiro e un ciudat. Iar și mai ciudată e Miho, care acceptă. WTF! De-ar fi așa simplu. Bine. Nu pot să mă abțin să nu observ absurditatea momentului respectiv și a semnificației pe care o are. Dar cum am zis, revin la asta mai încolo. Cei doi își declară dragostea unul față de celălalt (oarecum) și-și făgăduiesc un jurământ mai mult simbolic decât realist. Spun asta pentru că-n viața reală nu cred c-ar fi funcționat asta. Dar aici nu e viața reală, e o convenție de gen ce-și propune să devină drept catalizator al idealurilor protagoniștilor. Mă rog! Ideea e că avem nuntă, dar numai după ce amândoi își realizează visurile. Mashiro vrea să se facă un anime după o manga de-a lui și-a lui Tagaki, iar Miho, (surpriză) vrea să devină o actrită de voce. (voice actress) Astfel cei doi își dau un deadline de 4 ani pentru a înfăptui cele promise. Ce drăguț?! Nu? ... Nu.

Bakuman pătrunde foarte adânc în universul manga. Am mai spus, la esență este o metamanga, o manga despre cum se face o manga. E shounen, dar nu genul acela clasic de shounen unde personajele se bat cu săbiile, ori dețin puteri magice. Nu. Aici bătălia se dă cu creionul, cu imaginația, și cu determinarea fiecăruia. Conflictul nu mai este un factor al supraviețuirii, ci mai mult un lucru ce te ajută să-ți depășești propriile limite. Vedem un efort uriaș depus de către cei doi. Pentru că, așa e și normal. Dacă anime-ul reușește să surprindă un element important din viața cotidiană, acela este cultul efortului. Din păcate acest cult lipsește multor oameni. Da băi! Dacă vreți să ajungeți ceva în viață trebuie să munciți cum muncesc ăia doi în anime. Asta dacă n-aveți pile. Bine, poate nu chiar la ritmul lor alert. Ei se cam grăbesc spre serializare, după spre un anime, ca loverboy și shygirl să se căsătorească odată. Totuși, cantitatea de efort depusă pentru orice lucru pe care îl faci trebuie să fie mare. Alt lucru ce ruinează acest cult este superficialitatea, iar prezentă la mulți oameni. Da hai că deviem de la subiect. Anime-ul îți arată mecanisme și principii de funcționare în lumea manga. Cum trebuie să fie o manga bună? Cum se construiește o poveste care captivează atenția? Care sunt protagoniștii adevărați? Importanța lor și-a scopului acestora. Metode de marketing. Vedem clar cum mangaka, deși împărtășesc o relație de prietenie și admirație, trebuie să se mănânce între ei pentru ca seria lor să nu fie anulată. Anime-ul aratră tot. Și apreciez că n-o simplifică deloc. Cam așa e și-n realitate. Mashiro și Takagi au dat cu capul de pereți de multe ori. La început majoritatea manuscriptelor nici n-au fost băgate în seamă. Pe urmă, când au fost și ei serializați, manga lor a fost anulată înainte de a primi un anime. Trebuie să fii pregătit să înfrunți eșecurile și să mai dai cu capul de perete. Bakuman îți arată că e greu, dar ambiția e un factor important în dezvoltarea personală și socială. Deasemenea, aș spune că această serie este un ghid pentru mangaka începători. Adicătele îți arată interiorul industriei, tiparele de oameni prezente acolo, mici sfaturi, chiar și procesul de creare a unei serii de succes. Totuși, să urmărești Bakuman n-o să te ungă cu toate alifiile. Nu e destul ca să crezi că poți face manga. Ha ha! L-aș numi un ghid nu foarte complex, mai degrabă unul ușurel, de care toată lumea se poate bucura.

Cel mai mare adversar al celor doi tineri nu sunt alți mangaka. Mă rog, nu direct. Nu de performanța celorlalți depinde succesul lor, ci mai degrabă de propria abilitate de a se depăși pe sine, evolua, și veni cu ceva care să aibă succes. E o bătălie cu sine prezentată într-un mod realist. Dacă ne gândim bine, Bakuman aplică toate principiile shouneun-ului clasic la o scară mai realistă. E un shounen realist dacă pot să mă exprim așa. Sunt cam aceleași idealuri, convingeri, tipologii, personaje și situații în Bakuman ca și într-un shounen clasic, doar că raportate la o societate mult asemănătoare universului nostru. Dacă principiile shounen s-ar aplica în viața, am ajunge cam așa. Dar ca și orice shounen, principiile sunt totul, iar ele odată aplicate, o să te ducă pe drumul pe care tu-l vrei, iar într-un final, marele tău vis o să se îndeplinească. Pe când în viața reală nu-i chiar așa. Dacă ar fi să ne ghidăm strict după principiile prezentate în Bakuman (ambiție, muncă multă, noroc) am risca s-o pățim urât. De ce? Din păcat viața reală nu fucționează chiar așa simplu. Bakuman formează din start o societate unde talentul și meritul unei persoane sunt luate în considerare fără alte prejudicii. În lumea noastră banul bate asta. Așa că, se poate să dai urât cu capul de perete dacă crezi că ambiția și talentul te duc undeva. Nu spun că ele nu trebuie să existe. Ba din contră. Sunt foarte importante, dar nu-ți asigură tot timpul succesul. Există și excepții, nu zic. Ideea e că în viața reală trebuie să fii puțin mai versatil, să gândești mai matur și să te compromiți până ajungi unde vrei. Îndrăznesc să spun că Bakuman propagă o gândire periculoasă. 


Cel mai mare minus al seriei constă în idealismul forțat, prezent de la început până la capăt, care ajunge să te enerveze ușor. Totul în povestea asta e un ideal, nu-i nimic real. ”Dacă muncesc mult o să reușesc să fac o manga de așa nivel încât să fie adaptat într-un anime. Credința și determinarea mea o să mi-o aducă pe fata aia pe care o plăceam când avem 14 ani. Chiar dacă noi nu ne-am văzut de câțiva ani și abia ne trimitem mesaje, ea a aceptat să se mărite cu mine de prima oară când am cerut-o de nevastă. Voi reuși să fac ce-mi propun ca să-l spăl de păcate pe unchiul meu mort, care era și el mangaka, dar a murit singur și-n obscuritate. Dacă vreau pot, manga e destinul meu, iar fata aia n-o să fie a numănui decât a mea.” Ați înțeles? Ăsta-i un ideal imens. Și pe baza ăstuia funcționează Bakuman. Chiar dacă vine cu idei bune și cu o înțelegere mai amănunțită a universului manga, duce totul într-o extremă a idealului ce e destul de ilogică, enervantă și puierilă. Ăsta ar fi cam singurul meu reproș la povestea anime-ului. Whatever! ...

Am zis că n-o lungesc, da uite c-am făcut-o. Pula mea! Asta e... Citiți acuma. Deși idealist până la refuz, anime-ul a mai abordat un factor în succesul profesional, acela al norocului. Aici îi dau dreptate. Conceptul ăsta ciudat pe care noi îl numim noroc joacă un rol cheie cam în orice. Dintr-o perspectivă realistă, nu ambiția infinită i-a salvat pe Mashiro și Takagi, ci mai degrabă norocul. După cum spune și anime-ul, ”Manga e un joc de noroc! Trebuie să fii pregătit să pierzi sau să câștigi.” Da, totul depinde de noroc. Chiar și numele anime-ului încorporează cuvântul jucător de noroc.

Să vorbim puțin despre personaje și relațiile dintre ele. Anime-ul are de toate: comedie, acțiune, momente siropoase și lacrimogene, dragoste, suspans, de toate. Avem cupluri ca Takagi și Kaya, a căror evoluție amoroasă este una mai mai simplă datorită personalitățlor celor doi. Oamenii ăștia se plac, și-au spus-o, și asta e. Deși nu lipsesc momentele dramatico-emoționale nici între cei doi. E normal, altfel era prea simplu. Al doilea, e cuplul care a rezistat într-un mod total nerealist încercării timpului, dintre Mashiro și Miho. Defapt nici nu-s un cuplu până aproape la final. Aici mai voiam să spun ceva. Oricât de absurdă este relația dintre cei doi, n-o văd pe Miho ca un ideal al iubiri, ci mai degrabă ca pe un simbol al ambiției. Promisiunea n-a fost făcută dintr-o iubire nemărginită, ci mai mult ca un premiu pentru amândoi dacă reușesc să-și îndeplinească visurile. De aia zic că Miho e mai mult un simbol la câștigului, decât al iubirii. Așa. Băi, de cine să mai zic? Ashirogi Muto, simbol al relației dintre Mashiro și Takagi. Cei doi sunt prieteni buni, rareori se ceartă, și se completează unul pe altul. Tocmai pentru că sunt atât de diferiți cred că fac o echipă atât de bună. Eiji este un personaj care mi-a plăcut mult. El reprezintă talentul pur, acea categorie de mangaka care sunt genii pure. Ei nu trebuie să calculeze nimic. Nu ascultă sfaturi, fac ce vor și nu le pasă de părerea nimănui. Totuși, în pofida acestor lucruri, ei reușesc să scoată manga de succes. Ca să nu mai spun că atitudinea lui e super. E ciudat, excentric, puțin enervant, dar un om care știe să-i respecte pe ceilalți, după cum se poate vedea în relația lui cu Ashirogi și alți mangaka. Un alt tip de relație prezentată este cea de mangaka - editor. Și aici poate să varieze în funcție de artist. E important ca cei doi să fie compatibili. 

Nu vă mai plângeți, ne apropiem de final. Am ținut să fac o cronică mai ”generală” a anime-ului decât una pe sezoane. De ce? Pentru că deși povestea evoluează de la sezon la sezon, e destul de repetitivă. Bakuman e mai mult conținut decât formă, așa că-mi permit să prezint o abordare generală a seriei, incluzând toate sezoanele într-o singură recenzie. Așa. Finalul mi s-a părut grăbit. S-au chinuit atât ca să-i aducă pe cei doi împreună, încât lunga așteptare cred că i-a făcut să nu gândeasc prea limpede și să-i arunce într-un mod sec și deloc convingător pe cei doi în brațele celuilalt. Asta e. Păcat. Multe serii bune o buctează la final. Deci, v-a plăcut? Hai să terminăm cu recenzia. Bakuman, povestea a doi băieții cu ambiții și visuri cât luna, care-și urmăresc propriul ideal, într-un univers în care norocul le surâde. E un anime pe care l-aș mai vedea odată, doar pentru că personajele sunt construite foarte bine, iar toată acea introspecție în universul manga m-a fascinat.

Notă: Pentru idealurile alea împinse până la refuz îi dau doar 8.80. Asta după ceva timp de gândire. Inițial voiam să-i dau mai mult. Asta este.

Dacă vă interesează o privire din interior în lumea în care anime-urile i-au naștere, seria este tradusă în română pe Shinobi Fansub.

Leave a Reply

Subscribe to Posts | Subscribe to Comments

- Copyright © Animekirus - Animekirus