Animekirus

Howdy lume!

God is a troll ... Vremea de afară-i super faină, zici că vine primăvara, nu Crăciunul. Anul ăsta poate fac și eu ceva inedit și-mi petrec sărbătorile la un grătar pe afară. Cum ar fi? ... Lăsând la o parte vremea, scopul pentru care ne-am adunat astăzi aici este altul. Înainte de-a începe recenzia propiu-zisă, vreau să dedic două rânduri unor mici momente informative. Una la mână, odată cu noul an o să încerc să fac și eu niscaiva schimbări pe aici. În ce constă asta? Voi încerca să-i fac blog-ului un upgrade, să-mi cumpăr un domeniu calumea, host, și să extind animekirus. Încă nu promit nimic concret, momentan fiind în căutarea unui partener care se pricepe la făcut site-uri ca să mă ajute. Mulțumită vouă, animekirus evolulează. Thank you! Doi la mână. Ieri, unul dintre cititorii acestui blog și fondatorul grupul Song Anime Ro, Dănciulescu Alberto Skinz, s-a stins din viață. O să încerc să nu dau în siropoșenii ieftine, că nici mie nu-mi plac, însă Alberto chiar a fost un pasionat adevărat, care în ciuda bolii de care suferea, mereu găsea câte un moment în care să zâmbească. Odihnește-te în pace, Alberto! Ironic sau nu, anime-ul despre care voi scrie astăzi are ca temă principală uciderea. Voi nu v-ați dorit niciodată să vă ucideți un profesor? Dacă răspunsul este da, să știți că am numărul de telefon al unui psihiatru bun. Dacă răspunsul este nu, atunci felicitări! Sunteți normali. Totuși, sunt sigur că măcar odată, fiecare dintre voi a avut un moment în care să-și dorească sfidarea acestei autorități morale reprezentate de dascăl. Assassination Classroom, duce această fantezie până la extremele ei, oferind privitorului un univers în care o clasă întreagă de școlari sunt antrenați ca să își asasineze profesorul. Ce este mai plăcut între ora de mate și fizică decât să încerci să îți înjunghii profesorul? Singura ”problemă”, după cum spune synopsis-ul oficial, al elevilor din clasa 3-E, este că Koro-sensei devine cel mai bun profesor pe care l-au avut vreodată. Cum naiba este asta o problemă pentru ei nu înțeleg. Pe tot parcursul celor 22 de episoade, n-am întâlnit nicio dilemă, sau măcar o simplă ezitare, subconștient bazată pe riscul pierderii unui cadru didactic cu asemenea calități precum caracatița galbenă. Da, este adevărat că acesta a reușit să devină cel mai bun profesor pe care l-au avut, însă asta nu a făcut pe nimeni să ezite în a-l asasina de-a lungul întregii serii. So, dragă synopsis oficial, minți!!!

Cred că nici nu are rost să aduc în discuție întrebarea cretină: ”Ce gen este acest anime?” E clar că-i o ciudățenie. Altfel nici n-o pot numi. Pare premisa perfectă pentru un hentai, Koro-sensei reprezentând elementul tentacule, iar copiii, fantezia bolnavă a cuiva. Mulțam lui Trompi că n-a fost asta! Assassination Classroom este anime-ul tipicar de comedie, îmbinat cu fratele shounen, și puțin mai disturbing decât se cere. Dacă citiți cărți de genul ”How to make a good comedy 101”, veți găsi acolo o tehnică destul de simplă, dar care îți garantează succesul. Toată povestea din acest anime se bazează pe acea tehnică. Despre ce este vorba? Rețeta unei premise comice bune este reprezentată de neconcordanță. Iei două elemente total antitetice, care nu se potrivesc deloc, și le pui una lângă alta. E ca expresia aia românească: ”Baba și mitraliera.” Aici avem, în primă instanță, un grup de elevi de generală care sunt învățați tainele sacre ale asasinării, aka uciderii unei alte ființe (de obicei oameni) în schimbul unor sume de bani. Cel mai bun lucru pe care să-l înveți în școală. Sunt sigur că acești copii o să aibă un viitor strălucit. Aceasta este prima neconcordanță narativă. A doua este expusă prin integrarea unei ființe evoluate, ce posedă puteri și cunoștințe mult peste cele ale unui om, în societate, prin a-l pune să profeseze ca și dascăl. Ca să nu mai menționez că aceasta ființă vrea să distrugă Pământul. Aceasta este una dintre glu ... neconcordanțe. Înțelegeți încotro bat? Dacă iei două elemente ce pur și simplu nu se potrivesc și le pui una lângă cealaltă obți ... comedie. This is ză secret, folks! Dacă vreți să faceți comedii bune, acum știți cum să începeți. Autorul seriei se pare că și-a făcut bine temele, reușind să trezească interesul multora numai cu premisa comică a poveștii, premisă ce este construită pe baza combinării unor elemente opozante.

Voi repeta, avem de-a face cu un anime comico-absurd, care, sub nicio formă n-ar trebui luat în serios. Elementele comice sunt mult prea forțate, anime-ul încercând să scoată râsete din niște chestii care n-ar trebui să facă o persoană normală la cap să râdă într-un context real. În contextul anime-urilor, (ciudățeniile lumii) aceste elemente par să funcționeze foarte bine. Nu este ieșit din comun să instigi o clasă de elevi la comiterea unui asasinat, atât timp cât vorbim despre un anime. Dacă avem mecanismele perceptive adaptate la convenția de gen e ok, însă, dacă pui un om care nu se uită la anime-uri să privească câteva episoade din Assassination Classroom, cu siguranță ar fi confuz, posibil puțin oripilat, și s-ar întreba ce naiba-i cu japonezii ăștia mai mult decât o face de obicei. Un element ce forțează comedia și mă enervează pe mine este prezența prototipului copilului de 15 ani, care, este mult mai inteligent decât ar trebui să fie, mult mai matur decât majoritatea adulților, și foarte bine pregătit pentru cele ce urmează. Pe lângă asta, să pui un grup de copii să asasineze o creatură mutantă, iar ei să accepte fără nicio urmă de ezitare mi se pare lipsit de orice logică, chiar și pentru convenția absurdului. Totuși, vorbim de un anime, o convenție de gen unde acest lucru este specific și unde asta face antiteza formală să funcționeze atât de bine. Dacă se lua în serios, îi reproșam clar lucrul ăsta, dar cum n-o face voi trece peste. N-am luat în serios anime-ul, însă chiar și așa, nu agreez un setting în care absurdul este lipsit de orice formă de logică. Oricât de ciudat ar părea pentru unii, să știți că și absurdul are unele tipare pe care le urmează. Nicidecum nu se manifestă printr-o lipsă totală a logicii, (precum aici) ci mai degrabă printr-o modificare a setului de reguli pe care se bazează logica. Adicătelea, absurdul, în momentul în care este folosit are un set de reguli pe care merge de-a lungul expunerii ei, însă în Assassination Classroom (am mai observat asta și la alte anime-uri) nu are. Într-un fel ciudat, asta îi dă și-un farmec anume. Poate mentalitatea mea mai vestică încă nu e pregătită pentru așa ceva. Mă rog. Move on!

Ca să înlătur orice nor care mai stă în fața voastră și nu vă permite să înțelegeți povestea, lăsați-mă s-o rezum. Ideea din Assassination Classroom are în centru o clasă de elevi care trebuie să-și omoare profesorul. Însă acesta, pe numele său Koro-sensei, nu este uman, ci mai degrabă are o înfățișare ce seamănă cu o caracatiță galbenă. Fără să știm circumstanțele gestului incriminatoriu, aflăm cum această caracatiță a distrus 70% din suprafața lunii, și că plănuiește ca peste un an să facă la fel și cu Pământul. Why? Why, you baka tako? Creatura a cerut, prin prisma unui motiv ce ne este slab sugerat, însă nu explicat, să predea la clasa 3-E a școlii Kunuigigaoka. Neavând cum să-l oprească, guverul acceptă propunerea lui și-l numesc pe acesta profesor. Din acest moment, singura speranța pe care o mai are omenirea stă în mâinile elevilor care au la dispoziție un an să-și ucidă profesorul. În ciuda acestor ”mici probleme”, elevii dezvoltă o relație destul de apropiată cu profesorul lor, pendulând între studiu și încercări eșuate de a-l asasina. Curând, clasei li se alătură și alți profesori, iar aceștia continuă să pătrundă din ce în ce mai adânc în tainele asasinării.

Să nu uităm totuși că, deși anime-ul are o atmosferă destul de light, iar tonul general predominant este unul vesel, tema principală este uciderea, mergând pe modelul de formare a unor asasini. Chiar dacă Koro-sensei nu este uman, asta venind ca un element care să mascheze și justifice actul criminal, simbolismul faptei nu are nicio justificare. Reduși la cel mai simplu mod de a percepe tema, avem niște școlari care sunt învățați să fie asasini. Chiar dacă o fac pentru un scop perfect justificat, (în limitele logicii anime-ului) nu există nicio garanție că după ce termină școala și-l ucid pe gălbejit, n-o să-și deschidă ei propria lor afacere în această minunată branșă. Există repercursiuni chiar și-n acest univers lipsit de logică. Nu mă puneți să spun cât de greșită este toată ideea asta. Se pare că corectitudinea morală nu are nicio treabă cu Assassination Classroom. Ce-i în fond crima? Un act prin care cineva ia viața altcuiva. Aici crima este împachetată sub forma unei ciocolate dulci, cu aromă de vișine, ce este servită cu cea mai mare căldură unor școlari. Deși atât pruncii, cât și profesorii, își pun niște probleme de moralitate în anumite puncte ale narațiunii, asta se face doar când este implicat în ecuație și un factor uman. Anime-ul ne spune: ”Nu nu. Koro-sensei nu este om, așa că e ok să-l ucidem. Plus că nu avem de ales, altfel va distruge lumea.”  Asta ar fi o justificare bună, să zicem. Nu crima propriu-zisă e problema majoră aici, ci plasarea ei în mâna unor copiii. E destul de fucked up dacă te gândești atent. Anime-ul are însă și-o abilitate de-a muta gândul privitorului de la problemele morale, prin prisma abordării light și a comicului prezentat.

Altă temă importantă pe care anime-ul o abordează, poate la fel de mult cât asasinarea cadrului didactic, este educația. Ce înseamnă să ai un profesor bun? Cum trebuie să fie acesta? Aici mai apare o neconcordanță. Ținta copiilor este și cel mai competent profesor pe care aceștia l-au avut. Deși pare că mergând strict pe relația profesor-elev, toți copiii din clasă ajung să-l recunoască la un moment dat pe Koro-sensei ca fiind un profesor bun, acestora le lipsește un grad destul de mare de empatie față de el. E exact ce am spus la începutul recenziei. Sunt apropiați de el, însă n-au nicio urmă de ezitare când trebuie să-l ucidă. Chiar dacă subiectul în cauză nu este uman, ei încă sunt. După dezvoltarea unei astfel de relații, normal ar fi să ai niște conflicte de conștiință. Măcar puțin. Însă aici, nada. Cred totuși că mecanismele de funcționare ale acestei comedii care oricum violează rău absurdul, duc și spre o dezumanizare a elevilor pe anumite paliere. Altfel spus, dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi amuzant. Frate, da totu-i bazat pe neconcordanță aici! Ah, să mai lămuresc o treabă! Vorbit-am de principiul neconcordanței narative atunci când gândești o poveste comică, însă aplicarea ei nu face povestea ta neapărat bună. 

Koro-sensei este reprezentarea cadrului didactic perfect. Îi pasă de toți elevii lui, este dedicat, iar evoluția lor academică este prioritară pentru acesta. Merge atât de departe încât ajunge să lucrez pe un tipar individual cu fiecare, menit să scoată în evidență și să formeze individul în funcție de calitățile fiecăruia. Interesantă mi se pare încorporarea acestui idealism didactic în Koro-sensei, pentru că ... nu e uman. N-o să găsim niciodată un om cu capacitățile lui Koro-sensei. Chiar dacă dintr-o perspectivă a viziunii didactice mai există oameni precum el, simpla limitare a condiției umane duce la imposibilitatea îndeplinirii acestui ideal profesoral. Fiind portretizat sub o formă non-umană, anime-ul vine cu o critică la adresa conceptului de ”profesor ideal”, spunându-ne că nu există așa ceva. (printre oameni)

Mergând pe o mentalitate destul de tipicară, educația este pusă pe primul loc în setul de interese atât al elevilor, cât și a profesorului. La un moment dat chiar zice: ”În primul rând sunt profesorul vostru, iar doar după aceea ținta voastră.” E clar că pentru el educația primează asasinarea. Mereu reacționează mai puternic ca de obicei când asasinarea disturbă o lecție, și nu ezită să mustre elevii în acest sens. Abordând și un sistem de lucru individual, anime-ul vrea să abolească într-o oarecare măsură metoda clasică și depășită de predare, aceea de transmitere mecanică a informațiilor pe principiul învățător - elev. Se vrea o migrare (chiar dacă se simte destul de slab) spre o nouă metodă de dezvoltare a elevului, una mult mai pliabilă pe societatea modernă, aceea de studiu aprofundat pe domenii de interes și aptitudini. În detrimentul acestui fapt, este păstrat aerul școlăresc clasic, deoarece scopul Assassination Classroom nu este nicidecum o reformă a învățămâtului la nivel mondial. Anime-ul mai vine și ca un soi de emisiune motivațională pentru școlari, încurajând studiul și perseverența academică. Practic îți spune că dacă înveți, oricât de dobitoc ai fi, tot scoți o bună mulțumitoare. În momentele testării, abordează un montaj pseudo-intelectual, încercând să-ți înfățișeze problemele de la teste ca un soi de monștrii malefici, iar elevii ca pe niște gladiatori care trebuie să răpună problemele cu forța. E un mod simpatic de-a arăta determinarea elevilor, dar total irelevant ca și model în abordarea unor astfel de lucruri. Ce bine ar fi dacă am putea să ne luăm toți săbiile și să ne tăiem problemele! Repet, ca și comedie merge ... oarecum.

Aparținând tot de oala cu supă a educației, un alt aspect prezentat este metodologia de predare. Din ce am reușit eu să observ, în tot anime-ul, avem trei tipuri majore de metodologie didactică. Prima este cea a lui Koro-sensei despre care am vorbit mai sus. Aici e clară treaba. Avem profesorul non-umaniod care este dedicat în totalitate clasei, punând în prim plan bunăstarea acestora și evoluția academică bazată pe dezvoltarea unor atuuri proprii și cultivarea talentelor individuale. O metodă centrată pe nevoile elevului, dar și pe menținerea unui grup unit. La fel cum profesorul ideal nu există, nici clasa ideală nu e mai reală. Aceste ficționalizări prezentate în anime sunt niște proiecții ce nu sunt aplicabile în realitate. Deși aprob metodologia, consider că aplicabilitatea ei nu e chiar atât de ușoară precum a fost artată aici. A doua metodă este cea a directorului Asano, o metodă ce aduce rezultate exploatând frica elevilor. Chiar dacă nu este atât de plăcută pentru elev, metoda este le fel de eficientă precum cea a lui Koro-sensei. Asta doar dacă ne raportăm la performanțele academice. Prin crearea unei clase speciale care să fie discriminată, această metodologie instigă la o manifestare a fricii ca efect motivant în îmbunătățirea performanțelor academice ale elevilor. Deși e crudă, aceasta metodă a dus școala pe o poziție fruntașă în țară. Dacă metoda lui Koro-sensei era una centrată pe elev, aceasta este una centrată pe instituție și performanțele ei. Ca și metoda mai sus prezentată, și aceasta este tot o extremă, însă nu una a relației benefice profesor-elev, ci una relației dăunătoare instituție de învățământ-elev. Ultima metodologie observată de mine este cea a lui Takaoka. Chiar dacă este cea mai puțin aplicată, din păcate, este cea cu care se poate rezona cel mai mult dintr-o perspectivă realistă. Mă refer la metoda învățării forțate, în care nesupunerea elevului sau rezultatele proaste sunt pedepsite prin violență. Este cea mai brutală și ineficientă metodă dintre toate trei, însă poate să aducă rezultate până într-un anumit punct. Ca și metoda directorului Asano, este tot o metodologie ce se bazează pe frică, însă o altfel de frică, nu una socială, ci o frică directă și care implică repercursiuni vătămătoare. 

Anime-ul mai aduce un aspect opozant în școală, prezentând și-o latură slab perversă, însă care se simte pe întreaga desfășurare a poveștii. Vorbesc despre aspectul ecchi pe care îl reprezintă Bitch-sensei. Pe lângă că ea vine ca un element ce îi ajută pe elevi în arata asasinării, unde niște mecanisme de viclenie sunt necesare, aceasta mai aduce puțin fan service în anime ca să mai atragă doi sau trei privitori perverși. Se folosesc din nou lucruri care n-ar trebui predate copiilor, doar de dragul comicului, conturându-se și mai mult parodia școlară. Simplul nume prin care elevii se adresează ei, Bitch-sensei, rezumă tot caracterul Irinei, ea fiind portretizarea profesorului care nu este niciodată luat în serios de către elevi. Chiar dacă elementul comic este într-adevăr prezent, să înveți niște elevi cum să mulțumească după o partidă de sex mi se pare la fel de deplasat ca și asasinarea. Încă mai vreau să știu ce ia făcut Koro-sensei cu tentaculele alea în cabină, deși anime-ul sugerează ”subtil” cele petrecute.

Assassination Classroom ridică și problema discriminării în școli. Deși ea nu se manifestă în realitate precum o face aici, ea există, în special în cadrul școlilor elitiste. Metodologia școlară reduce statutul social al elevilor din clasa 3-E la aceea a unor proscriși, elevi fără pic de inteligență și cu un comportament barbar. Ca orice element narativ uzat, vedem că defapt elevii din clasa 3-E sunt cei mai sufletiști, buni, frumoși și descurcăreți elevi. Pe de altă parte, cei din clasele care discriminează sunt urâți, răi, având un caracter ”mânjit”. Acest lucru dovedinu-se a fi o critică îndreptată spre clasele sociale înalte. Din perspectiva simplă a redării poveștii e un clișeu, văzut de-o tonă de ori, ce indică faptul că aparențele înșeală. În realitate confirmă total altceva, dacă ești personaj important ești și frumos. Chiar dacă e prezentată prin prisma unui clișeu, problema discrimănării foarte e gravă.

Nu mai am mult, stați liniștiți! Dacă tot vreau să trec la capitolul personaje, îi voi rezerva un paragraf acestui individ interesant care se dorește a fi Koro-sensei. Ce este el defapt? E clar că sub toată nota asta comică, ca și orice comedie de suprafață, povestea are și un context serios, de multe ori chiar dramatic, care vrea să aducă lumină modului în care acționează personajele. Un astfel de backup narativ îl susține și pe mult iubitul Koro-sensei. La o primă vedere, el nu pare nimic mai mult decât o creatură ciudată, galbenă, ce este un profesor hazliu și dedicat clasei sale, puțin pervers, ce ascunde un plan diabolic, acela de-a distruge Pământul. Ne este sugerat la un moment dat de către Karasuma cum că Koro-sensei ar fi fost la un moment dat om, acest lucru reprezentând un subiect destul de sensibil pentru caracatița galbenă. Mai avem și acel flashback în care o femeie moare în brațele lui, aceasta reprezentând mai mult ca sigur un obiect de interes afectiv încă de pe vremea când era om, și motivul pentru care acesta predă clasei. Nu pot decât să speculez, însă cred că acea femeie este o fostă profesoară. Încă nu știm prea multe, dar sunt singur că o să aflăm aceste detalii undeva pe la finalul seriei, moment în care se va atinge și apogeul dramatic al acestei comedii tipicare. 

Restul personajelor sunt și ele interesante. Nu știu dacă și vouă v-a produs aceeași senzație, însă aș asemăna modul în care sunt construite personajele în Assassination Classroom cu cele din Angel Beats!. Deși se folosește de niște tipologii, sunt construite bine. Fiecare are un farmec al lui, acest lucru ajutând la evidențierea comicului. Pentru o asemenea convenție de gen, pot spune fără ezitare că Assassination Classroom are personaje destul de bune. Știu că este greu să te concentrezi pe o clasă întreagă de elevi și să-i scoți pe toți în evidență, însă anime-ul face asta pe cât posibil în numrăul scurt de 22 de episoade pe care îl are. Secretul său constă în evidențierea grupurilor, nu a individului. E o metodă bună, care, zic eu, a funcționat. Nagisa este protagonistul care arată ca o femeie, însă este bărbat. Why Japan? Why you do this? El este o persoană calmă, binevoitoare, nu excelează la învâțat, însă dintre toți el are cel mai mare potențial ca asasin. Acesta poate să își mascheze intenția ucigașă, asta permitându-i să se apropie foarte mult de ținta lui și să lovească când se aceasta așteaptă cel mai puțin. Este un personaj destul de tipicar, însă are momente când devine chiar interesant. Karma este reprezentarea geniului leneș. Are tendințe comportamentale psihotice, fiind singurul dintre elevi care vrea să-l ucidă pe Koro-sensei din pură plăcere, nu neapărat pentru a salva Pământul. Karma este foarte viclean și puternic, fiind și singurul din clasă care a reușit să-l rănească pe gălbejit de unul singur. Este un personaj interesant, care deși la început pare că va fi un soi de oaie neagră a clasei, reușește să se integreze foarte bine, ba chiar mai mult, devine cel mai popular personaj al anime-ului. Despre Irina am vorbit. Mai este Karasuma-sensei, un expert al forțelor speciale care îi antrenează pe elevi în arta luptei corp la corp. Este reprezentarea profesorului dogmatic, care predă bine însă este distant față de elevii săi, distanță care este ruptă la un moment dat. Hmmm ... Mai sunt elevi, mulți chiar, dar n-au ieșit chiar atât de mult în evidență încât să merite să-i menționez. De dragul răbdării voastre am să mă opresc aici.

Assassination Classroom este un anime ce funcționează foarte bine ca o parodie școlară, prezentând într-un mod absolut banal niște elemente antitetice, ce n-ar trebuie să fie prezente în școli și expuse elevilor. Un anime destul de puieril, lipsit de logică, abuzând prea mult absurdul, dă naștere la o ciorbă ce nu știe ce vrea, migrând constat între parodie specifică genului și dramă cu pretenții. Nu spun că-i prost, spun doar că nu a fost pe gustul meu. Dacă comedia puierilă ar fi fost mascată mai subtil, cred că mi-ar fi plăcut. Repet, merge foarte bine ca și o comedie de seară, când te pui în pat și vrei să lași un anime să ruleze până adormi. Asta a fost. Pa!

Notă: Având în vedere că are o anumită valoare comică, îi dau totuși un 7.00. 

Assassination Classroom este disponibil în română pe Shinobi Fansub!