duminică, 4 octombrie 2015
Bun.
Iată, Nekirus nu a murit. Nu nu. A trecut ceva de la ultima postare, aproape o săptămână, dar v-am avertizat că așa o să se întâmple. Obișnuiți-vă! Azi fiind Duminică, zi de odihnă, (nu și pentru mine) am zis c-o să strecor un mic articol și pe blog. Why not? Nu mai pierdem timp, am să fiu cât mai scurt de acum încolo. Să ne recenzuim!
Că tot s-au terminat majoritatea anime-urilor care au început vara asta mi-am propus că azi să scriu despre unul dintre ele. N-am urmărit prea multe, doar vreo 3. Ba nu, 4. Ideea e că o să scriu și despre ele. Primul anime este Charlotte. Cred că e cel mai popular dintre toate anime-urile apărute în vară. Dacă greșesc vă rog frumos să mă corectați. Dar eu sunt Nekirus, deci nu greșesc. Care-i treaba cu Charlotte? Hmmmm! Acum zâmbesc ironic pentru că este făcut și produs exact de aceeași oameni care au făcut Clannad și Angel Beats!. Vă dați și voi seama ce înseamnă asta, nu? Multă dramă forțată și îndeajuns de multe lacrimi ca să umpli o cadă. Asta e pur și simplu rețeta lor clasică. Mă refer la Jun Maeda, autorul seriilor. Tipul are un stil destul de simpluț și ieftin pe care și-l face simțit în fiecare proiect de până acum. Nu zic că-i rău să ai un stil care să te definească, dar când ajungi deja să vezi un anime și după 5 minute poți să țipi că ăsta e făcut de Jun Maeda deja nu e bine. Spre deosebire de creațiile anterioare văzute de mine, Charlotte reduce nivelul de dramă până într-un punct decent. Nu-i exagerarea aia neașteptată pe care o vedem la Clannad sau Angel Beats!. (mai ales Clannad) Aș spune că Charlotte este o versiune mai bună a Angels Beats! cam din toate punctele de vedere. Mi-a plcăut mai mult decât celălalte două mai sus menționate.
Dacă ar fi după mine aș împărți povestea anime-ului în două. Cum așa? Oricum are doar 12 episoade. E puțin, dar spre deosebire de Angel Beats! are o premisă ce se poate încheia lejer în doar 12 episoade, asta dacă autorul nu complica lucrurile la final cum îi stă în fire să facă de fiecare dată. Cele două părți observate de mine sunt: pre-Ayumi și post-Ayumi. Prima parte o consider mult mai bine așezată, decurge mai structurat, are o direcție clară iar acțiunea decurge gradat și ordonat. A doua parte e mult mai haotică. Ne sunt introduse cam în fiecare episod o tonă de informații noi, povestea începe s-o ia razna și totul devine un amalgam de dramă, puteri fantastice, grabă și personaje noi. Voi detalia puțin despre fiecare. Partea pre-Ayumi. De ce-o numesc așa? Pentru că durează până la moartea surorii lui Yu. Așa. Parctic sunt primele 6 sau 7 episoade. Ne este prezentată povestea, personajele și suntem introduși în contextul adolescenților cu puteri speciale. Direcția narativă este simplă. Avem grupul de tineri justițiari care se tot mărește, mergând pe o structură repetitivă. În fiecare episod avem de-a face cu un alt copil care primește în mod misterios puteri speciale, iar Yu și restul au datoria de-al convinge să nu le mai folosească ca să nu ajungă pe mâna savanților nebuni care o să facă experimente ciudate pe ei. Trist! Totodată avem și-un minim de background story pentru fiecare personaj. Practic ne sunt aruncate momelile narative de care se prind peștii rezolvării în a doua parte a seriei. Ce dracu-i cu comparația asta nu știu. Sper că ați înțeles ceva din ea. Adică ne face să fim curioși în legătură cu lucrurile care o să urmeze. Ce mai e specific primei părți? Hmmm! Mda ... Mâncarea cu sos de pizza a Ayumiei. Știu că sună ca pula ”Ayumiei” da așa-i corect în limba română. Un element fără nicio noimă la început, cu rol de comedie ce deschide unele porți și semnificații narative adânc ascunse în psihologia personajelor. Aflăm abia după moartea fetei de ce îi punea mereu sos de pizza lui Yu în mâncare.
A doua parte, post-Ayumi, adică după ce fetița mică și drăguță dă ortu-popii. De aici începe drama. Am știut și am fost sigur din momentul în care am aflat cine produce această serie anime că ceva de genul ăsta o să se întâmple. Mă refer la un eveniment de-un impact sentimental foarte mare concretizat probabil prin moartea celui mai simpatic personaj din toată seria. Trebuie să-l urăști pe Jun Maeda pentru astfel de lucruri. După ce este scoasă într-un mod destul de brutal Ayumi din peisaj, Yu, care suferă de sindromul numit ”sister-complex”, (iar Freud, probabil) intră într-o depresie subită și apăsătoare, începe să-și folosească Geass-ul ... pardon, puterea specială, ca să devină un fel de autoritate delicventă supremă prin zonă. Începe să se drogheze, și nu orice drog, nu, cocaină direct pentru că fuck iarba. Totuși este salvat la timp de Nao și revine la vechea-i viață ... sau așa crede el. Autorul nu-l lasă să revină la cea fost înainte. Nu nu. Pentru că lucrurile trebuie să se complice. Așa ajungem la ciorba narativă ce urmează, unde personajele și informațiile importante continuă să curgă ca și lacrimile tale când te uiți la orice creație a autorului mai sus menționat. Melodramă anime cred că e termenul cel mai potrivit ca să caracterizăm stilul acestui om ce nu are milă de glandele noastre lacrimale. Mă rog! Aflăm că Yu și ceilalți trăiesc o realitate alternativă, că au un frate mai mare care s-a întors în timp ca să-i salveze și le-a șters memoria, că tipul mereu ud nu are nici un motiv pentru care se tot udă și că defapt e un megabadass, că Ayumi defapt poate fi salvată și că tocănița dramatică abia acum începe. Mai pe scurt, o ia razna de tot povestea și devine un haos de elemente narative ce apar brusc și trebuie digerate foarte repede. Cert e că-ți menține atenția dar îți fute toată atmosfera din prima parte. Influența și stilul specific se simt mai tare ca oriunde în acesta parte secundă.
Mai vreau să vorbesc despre strategia narativă folosită în momentul în care o omoară pe Ayumi. E destul de brutală. Se vede cât de sadic e autorul. Cei care mai scriu cred că cunosc sentimentul când tu știi cum decurge o poveste însă dai cititorului piste false, după care te bucuri de toată agonia lui când vede ce se petrece și suferă odată cu personajele. Moartea fetei, deși așteptată, a fost destul de încărcată de emoție tocmai pentru că Ayumi a fost construită ca să o iubim. Mă rog! Am mai văzut persoane care o și urau, tocmai pentru că s-a încercat o simpatizare forțată cu ea. Ca și personaj pentru asta a fost pregătită, să moară, iar după ce ne-am obișnuit deja cu ideea că Ayumi nu mai este ... pac ... ea revine în joc. Asta e o strategie narativă este destul de neobișnuită autorului. Cred că s-a săturat și el de atâta dramă, ori i-a părut atât de rău că a ucis-o pe Ayumi încât a vrut să o aducă înapoi pentru că și-a dat seama că e o chestie prea crudă chiar și pentru el. Nu știu. Face cinste atât poveștii cât și spectatorului. Îți dă și drama de care ai nevoie, te face să simți cum lumea se prăbușește peste tine ca mai încolo să să-ți arate că ai fost păcălit și că Ayumi poate fi salvată. Împacă și capra și varza.
Iar mă lungesc cam mult. Hai c-o termin repede. Personajele sunt foarte simpatice. Dacă e să-i dau credit autorului pentru ceva e că știe să-și construiască bine personajele. Deși cam toate sunt tipologii, cu excepția lui Yu și Nao, sunt tipologii construite cu cap. Te atașezi de fiecare, iar spre deosebire de Angel Beats! (unde ne bagă pe gât o tonă de personaje) aici sunt mai puține și apucăm să-i cunoaștem cam pe fiecare în detaliu. Cu excepția băiatului rachetă. Mă întreb de ce n-au făcut un episod și despre el. Cred că doar asta mai lipsea. Yu îmi pare un fel de Lelouch mai prost. Nu ca personaj în sine ci ca inteligență. Nu-i la fel de deștept. Cred că e clară sursa de inspirație. Ambii arată aproape identic, au o putere ce are legătură cu ochii și sunt obsedați de surorile lor. Lelouch este unul dintre personajele mele preferate deci nu m-a deranjat deloc construcția lui Yu, doar că s-a jucat prea mult cu dualitatea personalității lui. Și Yu în esență este doar un fraier ce nu are deloc încredere în el, se lasă de multe ori dus de val și devine un maniac nenorocit. Mda ... Doar că în cazul lui Lelouch schimbările de comportament sunt mai justificate și mai gradate, la Yu nu, azi e normal, mâine-i nebun. Am încercat să exclud diferențele de context dar nu trebuie să uităm că Carlotte se adresează unui public nu chiar atât de matur, care caută doar să varse câteva lacrimi și să mai râdă puțin.
Nao mi-a mai plăcut mult, chiar mai mult ca Yu. Nu pot crede că există un personaj inspirat de Lelouch și totuși există altul care-mi place mai mult. Mi-a plăcut pentru că este foarte imprevizibilă și niciodată nu știi cum gândește. E rece și matură, după care devine copilăroasă. Cred că-i corespondenta lui Yuri din Angel Beast! doar că mai puțin enervantă, iar ca aspect dă spre Kanade. Așa. Relația dintre cei doi decurge chiar ok. Ne sunt date încă de la început indicii cum că cei doi o să ajungă împreună. (sau că se plac cel puțin) Deși inițiativa vine din partea lui Yu, iar Nao pare mai mult surprinsă când află, aceasta cedează în felul propriu și acceptă propunerea băiatului de-a fi împreună cu condiția ca acesta să ducă misiunea până la capăt. Restul personajelor au fost și ele destul de bine făcute. De Ayumi am tot vorbit. Takajou e foarte amuzant cu teleportarea lui care nu-i chiar teleportare ci mai mult o catapultare. Yusa/Misa, un alt element ce stoarce lacrimi din tine, deși dualitatea total opusă a celor două personaje este deja fumată de mult. E ca un personaj cu personalitate multiplă dar prezentat altfel. N-am ce să reproșez la personaje. Mi-au plăcut. Contextul melodramatic și acțiunea grăbită sunt cele care au stricat mare parte din poveste, nu personajele.
Distribuirea random a puterilor și felul în care se manifestă ele m-a dus cu gândul la Code Breaker. Și acolo avem adolescenți care dezvoltă într-un mod misterios puteri supranaturale ce diferă de la persaonă la persoană. Ce să zic? Puterea lui Yu aduce un dublu concept. La început și-a utilizat puterile ca să copieze la școală și să manipuleze oamenii din jurul lui. Erau comice și fazele când intra în conștiința fetelor doar ca să se uite la sânii lor. Mai apoi aflăm că defapt puterea lui adevărată este cea de-a copia puterile altora. Mă întreb, de ce mai există acea transpoziție corporală între el și victimă atunci? Nu e cumva, inutil? Adică ar putea copia puterile direct. Nu văd rostul acelei ”posedări” de 5 secunde. Înțeleg că mai trebuia să existe plot twist în poveste, dar totuși ...
Despre final. Episodul cu numărul 12 l-a forțat pe Yu să plece într-o călătorie de lungă durată ca să salveze fiecare adolescent cu puteri speciale. Practic ia asupra sa toată povara puterilor cauzate de cometa Charlotte. Ah, da, titlul, e sec și deloc reprezentativ seriei din moment ce s-a vorbit de cometă cam 2 minute într-un episod ce se apropia de final doar ca să justifice titlul ăla nenorocit. Situația în care a fost pus protagonistul este destul de puierilă. O călătorie în jurul lumii? Serios? E aproape imposibil să faci ceea ce a făcut Yu într-un singur episod. Ciorba narativă a ajuns la apogeu. Eu sincer făceam un întreg sezon 2 din călătoria lui Yu. Așa măcar aveam mijloacele necesare și timpul să justific călătoria, să-i dau un aer mai credibil și să surpind mai multe elemente latente ale poveștii. Dar nu, s-a vrut ca totul să se termine într-un episod. Am apreciat unele părți din el, mai ales când acesta ajunge la limită și-o ia din nou razna. Finalul este destul de optimist. Nu vezi asta prea mult de la Jun Maeda. Deși Yu și-a pierdut amintirile (normal, doar trebuia să mai fie puțină dramă) ajunge să trăiască o viață fericită alături de toți și să fie împreună cu Nao.
Gata. Charlotte, un anime cu specific melodramatic, precursor al seriilor Clannad și Angel Beats!, prezintă o poveste interesantă dar grăbită mult și încărcată de imbecilități narative, personajele sunt doar simpatice (nu empatice), bine construite. Cam atât. Dacă sunteți fani al genului și v-au plăcut seriile precendente ale autorului, Charlotte nu va dezamăgi, defapt chiar aș spune că-i mai bun decât restul. Pa!
Notă: Deoarece melodrama nu-i chiar pe gustul meu o să-i dau doar un 7.00
Charlotte este tradus de către cei de la Shinobi Fansub!
