Animekirus

Salut! Sunt iarăși eu, Nekirus. V-am dat beep ... Ce pula? Ok, gata. N-am uitat de blog dacă asta ați crezut. Bine, poate puțin, vreo două zile am uitat că-l am, da mi-am amintit repede. Ideea e că oricât de mult aș fi inactiv tot nu renunț la el. Îs momente când n-am timp de nimic, așa cum au fost ultimele două săptămâni. Si-acum că s-au aruncat haterii pe mine mi s-a făcut urât de scris o vreme. Bine, hai să revenim. Ideea e că postăm, nu ne lăsăm. 

Anime-ul despre care vreau să scriu azi este o serie de patru OVA-uri, fiecare având o lungime de cam o jumătate de oră. Este al doilea anime horror căruia îi fac o recenzie, după Another. Doar că cele două sunt extrem de diferite ca și abordare a genului și construcție a poveștii, chiar dacă tematica este incredibil de asemănătoare. Au japonezii ăștia ceva cu școlile bântuite. Am făcut puțin research și am constatat că în țara nipponă există zeci de legende despre astfel de școli. Ca să nu mai spun multe altele despre păduri, case vechi, toalete, etc. Da, în Japonia există și toalete bântuite. Da asta-i altă treabă. Cred că fantoma aia a murit după ce cineva i-a pus un pumn de laxative-n băutură. Mă rog! Dacă vă plac mațele, sigur o să vă placă și Corpse Party. Defapt, mațele sunt atât de des utilizate aici că au devenit un laitmotiv narativ pe parcursul desfășurării acțiunii. E genul acela de anime care face exact ceea ce spectatorul de rând se gândește că s-ar putea întâmpla, dar după îl lovește logica umană se gândește: ”Bă, cum ar fi să se întâmple asta? Da n-are cum. E prea de tot. Nu poa să facă asta într-un anime.” Nu pot? Oh, ba da, pot. Cam pe asta e construită acțiunea anime-ului. Pe taboo-uri narative. Chestii care le gândești, dar le consideri prea deplasate și inumane ca să vorbești despre ele.

V-am mai zis. Acțiunea are loc într-o școala, ca-n Another. Într-o seară, după festivalul școlii, un grup de elevi hotărăsc să facă un fel de incantație numită Sachiko Ever After, care cică le-ar lega prietenia pe veci. Așa. Anime-ul ne învață că nu e prea bine să facem incantații pe care le găsim pe internet, deoarece am putea sfârșit într-o altă dimesiune, plină de fantome ce vor să ne scoată mațele la o plimbare. După ce au făcut ritualul, aceștia au fost transportați într-o altă școală, numită Heavenly Host, care era plină de spirite răzbunătoare. Cel mai des întâlnit spirit în cultura japoneză este cel răzbunător. În folclor aceste spirite au avut parte de o moarte brutală și chinuitoare, iar din cauza asta nu se pot odihni până nu-și primesc răzbunarea. Nu sunt neapărat spiritele rele, ci mai degrabă corupte. Spiritul uman e înfundat cu regrete și energie negativă în momentul morții, așa că, acesta devine sălbatic. E iar o chestie de energii aici. V-ați prins? Ești rezultatul energiilor din jurul tău. Cam pe principiul ăsta merge treaba cu spiritele răzbunătoare. Interesant. Dar nu zic mai multe despre asta că mă bag pe alte plaiuri. 

După ce pruncii sunt aruncați în dimensiunea ostilă, începe un joc al supraviețuirii. Destul de previzibil, nu? Păi da. Asta voiam să zic. Să nu vă așteptați la o poveste cum nu ați mai văzut de la acest anime. Mă rog, nu în termeni narativi. Atunci când faci un film, sau anime horror, din start tu pornești cu un handicap. Ai foarte multe restrângeri. Horror-ul are un scop și o rețetă clară. Ce face un horror? Da, te sperie. Dacă faci un  horror trebuie să ai bun simțul necesar ca să-i sperii pe ăia ce se uită la tine. Dacă n-o faci, nu mai e horror. Și din start asta te duce într-o zonă care te limitează din anumite privințe. Face horror-ul mult mai previzibil decât alte genuri.

Eu mereu am considerat că un horror bun se joacă cu suspansul, nu cu sângele. Da, e plin acum de tot felul de filme unde vezi cum killeru vine și-și taie victima bucățele mici. Prea multe se dau pe fața. Cam asta e horror-ul contemporan. Am avut plăcerea să văd și filme horror mai psihologice să zic așa. Deși știu că e o expresie greșită, deoarece horror-ul este oricum psihologic. Mă rog! Îmi plac poveștile de groază unde suntem luați prin surpindere și nu putem anticipa atât de ușor tiparul acțiunii și nici nu avem personaje atât de ușor de citit. Șoc! Corpse Party nu e așa. Din punctul ăsta de vedere este un anime destul de convențional. Povestea lineară, simplă, previzibilă, mult sânge, vedem explicit tot ce se petrece, etc. Ceea ce-am apreciat e că nu s-a sfiit de la nimic. Am zis mai sus, face chestiile taboo la care tu mereu te gândești dar nu crezi c-o să se întâmple. Un exemplu ar fi secvența în care Yuka este torturată și ucisă. Uhm! Mda. În caz că nu știți cine-i Yuka vă zic eu, e un copil de vreo 8-9 ani, poate mai puțin. Nu mai țin minte exact. Ideea e că din start îți dai seama că o să se lase cu sânge și că mulți o să moară, da te gândești că Yuka e doar un copil mic și incocent, deci n-are cum să i se întâmple ceva rău. Aha! Sigur. Pula! Pe lângă că este torturată, anime-ul ne mai și arată cum, și ne lasă se ne bucurăm împreună de asta. Pentru că, why not, e horror! Se vede că multe chestii taboo sunt puse acolo ca să atragă atenția, numai de dragul de a șoca. Și nu zic că-i ceva rău. Nu. E tipic genului să facă asta. Sper că aveți stomacul tare, pentru că o să vedeți o groază de chestii fucked up în anime-ul ăsta.

Într-o oarecare măsură mi-a plăcut. Mai ales că se cam joacă puțin și cu un ideal destul de răspândit în anime-uri, idealul personajului care luptă pentru ași salva prietenii și reușește. Fuck it! Nu-i așa. Dacă vezi că prietenii tăi sunt devorați de fantome nebune tu fugi, nu sari să-i salvezi. Sau dacă ești așa cretin să faci asta, Corpse Party îți arată cam ce-o să pățești. Și credeți-mă, n-o să-ți fie prea bine. (Mațe, din nou)

La final, după ce-o pun pe micuța psihopată la odihnă, (micuța psihopată e spiritul fetei care cauzează tot calvarul protagoniștilor), în mod ironic vedem un alt ideal spulberat. Bine, nu e chiar ideal. Satoshi se cam sacrifică voluntar  ca cele două prietene ale lui să poată scăpa. Și mă întreb, de ce? De ce-ai risca să-ți pierzi viața pentru cineva? E o gândire pe care eu n-o înțeleg. Mă rog! Dar așa e Satoshi, nu ne plângem. Vedem în ultimele secvențe că toată chestia asta are un impact psihologic normal asupra celor două supraviețuitoare. Da, nu pleacă fericite de acolo. Nu. Rămân cu sechele în pula mea. Cum e și normal s-o facă. Cert e că anime-ul ne spune că le trebuie multe ședințe de psihoterapie ca să-și revină, asta dacă o să-și mai revină.

Bun. Am încercat să fiu mai scurt. Observat-am cam exagerat cu numărul mare de rânduri la ultimele recenzii. La Code Geass chiar nu m-am putut abține. Aici zic că-i decent. Citibil. Un horror bun, nu foarte bun, dar mulțumitor. Dacă nu vă deranjează mult sânge și multe mațe, vă recomand Corpse Party. Ciaosu!

Notă: Cât să-i dau oare? N-a fost chiar mâncarea mea de pește. Hmmm! Notele mele îs subiective. Nu reflectă o valoare universală atribuită unui anime. Adică dacă eu îi dau 4, nu înseamnă că pentru voi trebuie să fie la fel. Acestui anime îi dau doar 7.80!

Îl găsiți în română la cei de pe League of Anime, tipii care nu traduc anime-urile, ci mai degrabă le depozitează într-o bibliotecă accesibilă tuturor. Pa!