Animekirus

Genul acesta de personaj sălăsluiește în deosebi pe lângă protagoniștii seriei, ba chiar mai mult, are tupeul să se numească protagonistă. Cu toții știm câteva exemple de fete/femei care sunt în plan central dar nu fac nimic. Cea mai mare problemă în acest sens cred că e faptul că majoritatea manga-urilor sunt făcute de bărbați. Da, avem și autore femei, însă ca în orice societate machistă precum a noastră femeia e în plan secund. Așa. Care e problema cu bărbații care fac personaje feminine? Nu știu să le construiască caracterul cum trebuie. Sunt multe personaje cu potențial, dar care sunt mult prea unilateral dezvoltate și îți dai seama că stau episoade întregi printre personajele centrale și nu fac nimic, sau repetă același lucru enervant de mii de ori. Sau mai rău, exercită o atitudine enervantă și dominatoare și-o țin pe aia până la sfârșit. De regulă se dezvoltă foarte puțin și sunt întruchiparea unei singure caracteristici de care se țin cu încăpățânare. Uitați-vă la un shojo, băieți! Alea sunt făcute în general de autoare femei, care înțeleg cum gândesc femeile. Uitați-vă acolo la personajele feminine! Chiar dacă unele sunt enervante tot simți că sunt vii, că gândesc, că se dezvoltă, etc. Ce mai... simți că sunt femei! Deși acolo se cade în altă extremă, cea a masculului protagonist prințificat. Mă rog! Nu intru în detalii. Cam asta este cu protagonista enervantă. 

Exemple: Sakura, (Naruto/Naruto Shippuden) Inoue, (Bleach) Yui, (Diabolik Lovers) Chi Chi, (Dragon Ball Z) Lucy, (Fairy Tail) Angela, (Black Butler) Satsuki (Kuroko no Basket)

2. Perversul

Altă tipologie bine cunoscută. Cu toții știm că perversul habitează oriunde sunt fete. De regulă când ”camera„ își atribuie punctul lui de vedere avem cadre detaliu cu sâni, fund, picioatre, etc. Această tipologie, deși poate avea o natură destul de complexă, mereu se va da pe brazdă după prima fată drăguță care îi iese în cale. Printre caracteristicile sale se enumără viclenia, manipularea, șarmul ieftin și cel mai important, sângele care tâșnește din nas. Vocabularul acestui personaj cuprinde în general replici de agățat ieftine și patetice și - aplicând principiile ironiei sorții - mai niciodată nu reușește să agațe o fată. Și când îi iese e clar ceva dubios la mijloc. Ori visează, ori fata nu e fată, etc. Ca-n viața reală, anime-urile merg pe principiul de fete atrase de băieți dezinteresați așa că bravii soldați perverși nu agață nimic din cauză că exagerează. E adevărat că formele perverșilor pot varia și să se dividă în mai multe subcategorii: maestrul pervers, colegul de bancă/prietenul cel mai bun pervers, starul pervers, etc. Un alt gest des întâlnit la ei este nevoia de-a apucă fetele de zonele intime. Acesta lucru se întâmplă mai ales în ecchi-uri, unde aceștia nu ezită să se arunce asupra sânilor ca românul pe sticla de pălincă. Un personaj destul de comun, extrem de previzibil, dar pentru care nu poate decât să-ți pară rău pentru că știi că niciodată nu va reuși. La început mă distrau genul ăsta de personaje, însă le-am văzut de prea multe ori, iar acum nu fac decât să-mi trag o palmă peste frunte de fiecare dată când îi văd.

Exemple: Sanji, (One Piece) Roshi, (Dragon Ball Z) Jirayia, (Naruto/Naruto Shippuden) Brock, (Pokemon) Issei, (High School DxD) Aikuro, (Kill la Kill) Spirit (Soul Eater)

3. Emoul cool

A treia tipologie din lista noastră este deja bine cunoscutul personaj misterios, rece, care nu vorbește  mai niciodată și este extrem de puternic. Acest personaj de regulă este unul care suferă foarte mult în interior. Deși nu se implică în mai nimic și nu vorbește prea mult acesta este admirat de către personajele de sex feminin, chiar și de unele de sex masculin, însă majoritatea băieților își refulează admirația și-o exercită prin ură. Are un statut social destul de ridicat tocmai pentru că inteligența și talentul sunt de partea lui cam în orice ar face. Totuși, chiar dacă este atât de înzestrat cu daruri din partea autorului el este mereu nefericit. Săracul! Mereu suferă în interior. De cele mai multe ori din cauza unui eveniment tulburător care a avut loc în trecutul acestuia. Totodată, să nu credeți că e perfect, are defecte, slăbiciuni, pe care și le arată doar celor mai apropiați. Aroganța, complexul de superioritate, sunt niște chestii vitale care nu-i lipsesc niciodată acestui personaj. Chiar dacă este atât de „perfect”, emoul cool are totuși o figură - de regulă masculină - pe care o apreciează și-o privește cu admirație. Un model. Acesta poate lua forma unui frate mai mare, unui tată, unui exemplu pe plan profesional, un maestru, etc. O altă caracteristă cheie ar fi dezinterestul total față de fete. Chiar dacă are succes la sexul frumos, emoul nu va fi niciodată interesat să bage florile-n salam pentru că are un obiectiv mult mai profund în minte asupra căruia obsedează și nu își permite să piardă timpul cu chestii irelevante precum sexul. Ups! Acesta totuși poate dezvolta relații de prietenie cu unele fete și în special cu personajele masculine pe care îi percepe drept rivali. Emoul cool duce această rivalitate atât de departe încât ajunge să depindă de celălalt, angrenându-se oarecum într-o relație ușor homoerotică. Da, mă uit la voi doi, Naruto și Sasuke.

Exemple: Sasuke, (Naruto/Naruto Shippuden) L, (Death Note) Ulquiorra, (Bleach) Itachi, (Naruto/Naruto Shippuden) Lelouch, (Code Geass) Light (Death Note)

4. Bufonul hiperactiv

Uită-ne la cea de-a patra tipologie enervantă. Binențeles că nu putea să lipsească din această listă bufonul hiperactiv. Hiperactivitatea este o trăsătură care se poate aplică mai multor tipologii, chiar și unora menționate mai sus precum perversul sau protagonista enervantă. Dar dacă iei un bufon - de regulă repezit, mușchiulos și fără prea multă materie cenușie în cap - obții tipologia protagonistului pe care o adoptă destul de multe serii anime. Bufonul hiperactiv e simplu. E un personaj ușor de înțeles, previzibil, ceea ce-l face mai mult decât perfect pentru postul de protagonist al seriilor ușoare. Acesta are abilități - dacă e vorba de shounen - combatative destul de bune și un spirit de luptător înnăscut. Chiar dacă nu sunt cele mai inteligente chifltele din bol, dau dovadă de-o ingeniozitate cum rar mai vezi când se avântă în lupte, de la strategii la care nu te așteptai, la mișcări noi care mai de care spectaculoase și eficiente. De regulă au un țel simplist după care aleargă cu tot patosul lor. Spre deosebire de emoul cool, bufonul hiperactiv își mai face timp și pentru alte activități, are mai mulți prieteni și poate dezvolta un interes pentru personajele de sex feminin. Nu ca și perversul, care se dă la toate, dar mereu există ”acea„ fată care îi cade cu tronc și pe care vrea s-o impresioneze. Nu este cazul tot timpul, de multe ori obsesia lor făcându-i orbi la cele ce se petrec în jurul lor. O caracteristică importantă a lor este apetitul foarte mare și faptul că și dacă mănâncă în cantități industriale la o masă tot nu se îngrașă. Ce-aș vrea să am și eu skill-ul ăsta! Există cazuri în care personalitatea lui devine duală. Ideea e că bufonul - care la bază este un rol asumat de către niște oameni - poate deveni serios. Își poate da jos masca de bufon și să devină cu adevărat serios. Aceștia manifestă încă o parte pe care o scot la lumină doar atunci când lucrurile scapă de sub control iar acest lucru îi face cu adevărat periculoși. Vorba aia: ”Fugi de bufonul care nu se prostește!„ E protagonistul ideal pentru un shounen, dar deja devine mult prea uzat.

Exemple: Goku, (Dragon Ball Z) Naruto, (Naruto/ Naruto Shippuden) Luffy, (One Piece) Natsu (Fairy Tail) Gon, (Hunter x Hunter) Yusuke, (Yu Yu Hakusho) Vash (Trigun)

5. Pămpălăul bun de nimic

Am ajuns și la ultima tipologie de personaj anime din lista noastră. Cel mai enervant tip de personaj - părerea mea - este pămpălăul bun de nimic. Totodată cred că e și cel mai des utilizat. M-am săturat de el, deja mă enervează și mi se face rău de fiecare dată când văd un anime nou cu acest soi de protagonist. După cum spune și numele, acest personaj este portretizarea fraierului, sprijit, fără niciun telent sau abilitate specială - la prima vedere - care este mereu subjugat de către cei din jurul lui. Este genul de băiat cuminte, responsabil, care ascultă de părinți și de profesori și face exact ceea ce trebuie. Exact ca tine... Bine, glumesc! O caracteristică foarte importantă a orcărui pămpălău bun de nimic care se respectă este idealismul ieșit din comun. Întâlnim asta și la bufonul hiperactiv, însă pămpălău bun de nimic o face într-un mod mai perfid. Cum așa? Bufonul hiperactiv este îndreptățit să fie idealist pentru că posedă talentul sau abilitățile necesare pentru a-și împlini idealul, în timp ce pămpălăul nu tot timpul. E o tipologie ipocrită. Există și combinații între cele două tipologii, e drept, putând avea un bufon bun de nimic. Dar nu tot timpul. Așa. E al dracului de idealist. La modul ăla enervant. Are o fixație și deși realizează și el că nu are abilitățile necesare se aruncă cu tot ce are în fața pericolului, dând dovadă - nu de curaj și bunătate cum s-ar crede - de prostie și ignoranță. Noroc că aici vorbim de anime-uri, unde proștii reușesc. Bravo! Dintr-o perspectivă socială pămpălăul bun de nimic e la coadă. Nu e popular, nu prea are prieteni, fetele îl ignoră - dacă nu e ecchi - și nu are nimic special prin care să se remarce. Totuși, datorită curajului și altruismului său devine la un moment dat apreciat de către oamenii din jurul lui. Acesta are foarte multe calități pozitive prin care se remarcă pe parcus - bunătate, altruism, curaj, etc. Întreg personajul este o metaforă la clasica zicală: „Dacă vrei, poți!”. Mda, în realitate nu-i așa de simplu, însă în convenția anime-urilor funcționează. Într-un final pămpălăul mereu își va îndeplini visul și cel mai important, nu se va schimba sau abate de la calea lui „dreaptă”.

Exemple: Midoryia, (Boku no Hero Academia) Kaneki, (Tokyo Ghoul) Tsuna, (Katekyo Hitman Reborn) Tsukushi, (Days) Shirou (Fate series)

Am încheiat. Sper că v-ați distrat! Dacă v-a plăcut nu uitați să shareuiți pe facebook! Transmisie încheiată!

Hapciu!

Nu am chef de nimic. Azi e singura mea zi liberă din săptămână și-mi vine doar să stau în pat și să dorm. Nici de scris articolul ăsta n-am chef, însă trebuie s-o fac. De mâine voi fi din nou ocupat pentru Dumnezeu știe cât timp și nu vreau să vă las să mai așteptați o săptămâna după un articol. V-am mai spus, așa am s-o țin o lungă perioadă de-acum încolo, posibil chiar până la terminarea facultății. Asta este. Măcar scriu. Bon! Azi intrăm pentru prima oară (dacă nu mă înșel) în lumea sportului și vorbim despre unul dintre cele mai ”în vogă” anime-uri din această categorie care au apărut recent, Kuroko no Basket. Voi cuprinde toate cele trei sezoane într-o singură recenzie deoarece sunt aproape identic realizate, neexistând diferențe de stil al animației sau mod de realizare a poveștii. Adicătelea sezoanele sunt doar de formă, vrându-se o pauză pentru a mai da timp manga-ului să avanseze. Țin să precizez faptul că anime-urile tind să altereze destul de mult lumea asta a sportului oferind mai mult o perspectivă ce se apropie de poveștile fantastice decât de lumea reală. Majoritatea combină drama cu exagererea realității (în special a condiției fizice umane și-a tehnicilor speciale) pentru a capta mai ușor atenția spectatorului. Fiecare face lucrul ăsta într-o oarecare măsură. La unele se simte mai puternic, la altele mai slab, dar cert este că se întâmplă. Nici Kuroko no Basket nu este o excepție, chiar din contră, aș spune că este un exemplu destul de bogat când vine vorba de aceste exagerări voite.

De-a lungul timpului au existat foarte multe anime-uri pe tema sportului, acesta fiind unul dintre cele mai utilizate subgenuri. (că nu-i chiar un gen în sine) De obicei anime-urile din categoria asta țin să fie despre fotbal. (Nu vreau să mă pronunț de ce, probabil pentru că lumea este mai predispusă să se uite la un anime despre fotbal decât alte sporturi) Am tot văzut astfel de animații de la Capitan Tsubasa încoace, până la altele mai noi ca Inazuma 11. S-au făcut probabil și înainte de Capitan Tsubasa. Kuroko no Basket (dacă nu v-ați prins din titlu) merge pe un sport mai puțin abordat, baschetul. E drept, mai există anime-uri despre baschet, poate chiar mai bune decât ăsta, dar eu încă nu am apucat să le urmăresc. Mi s-a mai recomandat unul, poate o să-l văd când am timp. Credeți-mă când vă spun că lista mea cu anime-uri pe care vreau să le văd și mi-au fost recomandate depășește o sută. Cu timpul sper că le voi putea vedea pe toate. Sportul este așa ... ”o chestie” (s-o numim chestie) foarte versatilă. Se poate combina cam cu orice gen. Poți face un anime comedy + sport, poți face drama + sport, poți face romance, horror + sport, etc. Poate fi trântit lângă orice gen major. E ca maioneza, poți s-o pui oriunde. (Îmi place maioneza) În cazul de față avem un anime sportiv care este combinat cu shounen-ul și cu comedia specifică acestuia. De aici i se trage probabil și succesul atât de mare pe care l-a avut. Shounen-urile atrag, sunt un gen comercial și echivalează oarecum cu filmele hollywood-iene date pe la multiplexuri. Deasemenea se simte foarte puternic și exagerea de care vă vorbeam în paragraful trecut, elemente fantastice inserate într-un context care imită un sport practicat de noi, exagerări pe care noi nu le putem găsi ca fiind naturale pentru că știm că sunt imposibile. Avem tot felul de ”monștrii” în acest anime care dacă ar exista și în ligile de baschet adevărate să fiți sigur că toată ziua aș fi pe canalul celor de la NBA și m-aș uita la meciuri de baschet. Adevărul este că nu-i chiar așa, suntem oameni, avem limite, la fel și genul acesta al anime-urilor despre sport care dacă n-ar fi exagerate nu prea ar reprezenta un interes la fel de mare pentru public. Ele apar de obicei pentru a face anime-ul să pară mai dinamic, să construiasă mai ușor o situație de conflict și ca să mențină interesul spectatorului. Toate acestea combinate cu drame specifice jucătorilor de baschet (drame care le găsești cam la orice sport) precum stabilirea unei strategii, accidentări, depășirea propriilor limite în fața unui adeversar mai puternic, etc. devin o rețetă deja clasică și care asigură succesul în fața unui public care privește anime-urile dintr-o perspectivă ceva mai superficială. Chiar dacă anime-ul exagerează unele elemente, acesta se raportează destul de fidel la sportul pe care îl practicăm noi în realitatea asta. Exagerările nu sunt făcute la întâmplare, sunt construite pe niște elemente prezente și în realitatea. Zona ar fi unul dintre exemplele care îmi vin în cap. Da, citiți bine, zona e o chestie reală în baschet pe care mulți jucători au experimentat-o și au descris-o exact așa cum apare și în anime, o stare de concentrare sporită. Acum, e clar că nu le dă abilitățile întâlnite în anime, dar ea există. Întâlnim același lucru și la tehnicile de baschet precum Ankle Breaker a lui Akashi, care la rândul ei este o tehnică utilizată în baschet, chiar dacă nu atât de simpu și ușor de folosit precum o face el. Există și ficționalizări pure pe care n-ai cum să le găsești în lumea reală. Aici l-aș da exemplu pe Midorima, n-ai cum să arunci tot timpul perfect la coș de oriunde te-ai afla. La fel și Kise care poate să copieze orice vede la un nivel comparabil cu originalul. E clar că unele elemente sunt inserate pentru a face anime-ul mai interesant, dar cam ce vezi în baschet poți vedea și aici.

Povestea anime-ului merge pe o linie destul de tipicară când vine vorba de acest subgen. Îi avem pe cei doi protagoniști ai seriei, Kagami și Kuroko, care se alătură echipei de baschet a liceului Seirin cu scopul de a fi cei mai buni din Japonia. E la fel ca-n majoritatea anime-urile de această factură. Cei doi, chiar dacă erau reci și reticenți unul față de celălalt (dar și față de echipă) ajung să colaboreze și să devină prieteni buni. Ambii au scopuri și identități ce-i definesc. Kagami vrea pur și simplu să fie cel mai bun la sportul pe care îl iubește din toată inima, iar Kuroko vrea să demonstreze că baschetul nu are nicio valoare dacă nu te bucuri de el împreună cu echipa ta. Nu cred că-i un spoiler pentru nimeni (se deduce clar din genul anime-ului) că aceștia rămân fideli crezului lor până la capăt, depășesc toate obstacolele ce le apar în cale și își îndeplinesc obiectivul. E clar din start unde se va ajunge, elementul de interes fiind reprezentat de modul în care ajung ei acolo. Dezvoltarea acțiunii merge într-o direcție de termen scurt, nu-i arată pe ei îmbătrânind, absolvind liceul și jucând la o echipă de profesioniști, ci totul se desfășoară pe parcursul unui singur an. Este destul de puțin când vine vorba de anime-uri despre sport. Evoluția personajelor și a jocului pe care îl fac este exagerat de rapidă, nenaturală, totul parcă copletându-se perfect pentru Seirin. E cam imposibilă o asemenea evoluție a jocului individual și de echipă dar hei, aici vorbim despre anime-uri iar convenția de gen ne-a învățat să tăcem dracului din gură și să nu mai tot punem atâtea întrebări. (deștepții pulii care suntem noi)

Acțiunea propriu-zisă este destul de interesantă. Își face treaba și te ține lipit cu ochii de ecran ca să vezi mai mult. Chiar dacă un meci de baschet poate dura și câte 5-6 episoade aceastea conțin suficiente elemente care să facă meciul interesant. Kuroko no Basket este construit bine pentru genul acesta de poveste, shounen-sport prin prisma dramei create și a tehnicilor folosite. De multe ori terenul de joc dă impresia unui adevărat câmp de luptă. Asta e din nou o caracteristică a anime-urilor, acestea oferind aceeași senzație de tensiune și abordare a situațiilor cam în orice context este plasată acțiunea. Chiar dacă pentru un shounen eu zic să-i bun, Kuroko no Basket nu este deloc lipsit de clișee puternice ce te fac să-l blestemi pe autor. Faptul că Seirin câștigă mereu la limită după ce tot meciul sunt dominați de către adeversarii lor numai pentru că ei cred unul în celălalt și joacă ca o echipă unită ce se simt bine făcând asta este cel mai evident și enervant clișeu. E clar că nu sunt cei mai buni, dar ei tot câștigă. În opinia mea Seirin nu e mai bună decât oricare echipă care are un membru al Generației Miracolelor. Sunt cam egali (poate chiar mai slabi), dar totuși Seirin câștigă mereu fiindcă este acoperit de plotshield. (expresie ce indică faptul că povestea creează un scut fictiv în jurul anumitor personaje - de obicei protagoniștii - pentru că anime-ul n-ar mai avea sens dacă ei nu ar avansa)

O temă pe care o abordează anime-ul și pe care eu am considerat-o interesantă este tema genialității. Mai precis anime-ul se întreabă: ”Ce s-ar întâmpla dacă ar exista o echipă formată numai din genii?”, și-și dă singur un răspuns. Tema aceasta își are punctul de interes în Generația Miracolelor. Anime-ul arată că o echipă formată doar din genii nu le va permite niciodată acestora să-și atingă potențialul maxim. Nu-i bine să ai o echipă în care toți sunt exagerat de talentați deoarece asta desființează atât individul cât și colectivul. Chiar dacă echipa o duce bine și câștigă, în interiorul ei se creează un haos de nesuportat. Generația Miracolelor vine cu mai multe scopuri narative. Primul scop ar fi acesta mai sus menționat, ca răspuns la o întrebare la care mulți se gândesc, iar al doilea scop este acela de intrigă narativă. Aceștia ne sunt prezentați din primul episod, ei reprezentând un factor dramatic principal și un punct de ineteres care captează spectatorul. Știm că Seirin se va confrunta cu cei cinci din Generația Miracolelor și abia așteptăm să vedem meciurile. Deja suntem prinși de poveste și vrem mai mult. E un element pe care l-aș asocia cu un cârlig care prinde spectatorul și nu-i mai dă drumul. Kuroko no Basket mai aduce câteva elemente importante tot prin aceasta Generație a Miracolelor. Pe lângă scopurile narative, acesta grup de indivizi are și niște scopuri conceptuale. Primul este conceptul de limită, pe care o fac inexistentă. Mereu îți poți depăși limitele când vine vorba de baschet în acest anime, chiar dacă ești foarte talentat și ai impresia că ai ajuns la apogeul jocului tău. Vedem lucrul ăsta la fiecare din Generația Miracolelor. Sunt incredibil de talentați și totuși încă mai pot evolua. Al doilea scop conceptul sesizat de mine este neutralizarea pasiunii și punerea în valoare a talentului. Degeaba ești pasionat de un lucru, atât timp cât nu ești talentat trebuie să te mulțumești cu o poziție cel mult mediocră. Anime-ul reduce semnificația pasiunii la ceea ce ea ar trebui să fie, un catalizator al talentului mai degrabă decât un reper principal când vine vorba practicarea unui lucru. Pasiunea nu este niciodată suficientă, chiar dacă ea de multe ori vine la pachet cu talentul (în general suntem pasionați de un lucru la care suntem și talentați) este inutilă dacă nu este însoțită și de talent. Nimeni din anime-ul ăsta, oricât de pasionat este, nu ajunge la nivelul celor cinci decât dacă are un talent pe măsură. (Kagami) Fiecare dintre cei cinci reprezintă o tipologie a genialității: Kise reprezintă talentul absolut în orice domeniu și care are un potențial imens; Midorima este conformistul care combină talentul, norocul și strategia; Aomine este reprezentarea talentului branșat (pe un singur domeniu, dar unde este de neegalat), în același timp vedem la el și un soi de genialitate auto-reprimată; Murasakiraba este geniul leneș, nu se chinuie prea mult și mimează intenționat lipsa de interes prin intermediul unei personalități false; iar Akashi este geniul-lider. Chiar dacă talentul său nu este la nivelul celorlalți știe să-și exploateze la maxim coechipierii și să sincronizeze perfect jocul echipei. 

Băi, n-am vorbit despre personajele principale! Nu pot să închei recenzia fără ei așa că mai îndurați un ultim paragraf dedicat Seirin-ului. Kuroko, protagonistul absent și pasiv care a o dorință clară și o determinare pe măsură de a obține ceea ce vrea. Este o ”umbră” cum e descris de multe ori în anime și aș asemăna talentul lui cu Akashi, în sensul în care stilul său de joc este menit să scoată în evidență echipa, nu pe sine. Ideea pentru stilul său de joc este din nou o ficționalizare interesantă și ne arată că nu trebuie să ai neapărat talent la baschet ca să joci, ci trebuie să fructifici un talent adiacent, care, dacă ai noroc te poate ajuta. E un talent riscant pentru că dacă ieși din propriile paradigme riști să devi inutil, cum a fost în meciul dintre Seirin și Rakuzan. ”Odată ce ieși la lumină nu te mai poți numi o umbră.” Kagami este un jucător destul de temperamental, reprezentând mai mult o încarnare a instinctului animalic combinat cu pasiunea. L-aș asemăna mult cu Aomine, însă un lucru major care îi diferențiază este predispoziția jocului în echipă pe care o are Kagami. Relația dintre cei doi este foarte omogenă, talentul nelimitat combinat cu umbra ce o poate pune în valoare. Ca să fac o comparație puierilă aș spune că Kuroko e ca un buff spell nu doar pentru Kagami, dar și pentru întreaga echipă.

Bine. Termin acum. Clar cu Kuroko no Basket? E focusat doar pe Seirin, are multe clișee specifice shounen-urilor, dar povestea este destul de captivantă și personajele sunt empatice atât timp cât te raportezi la acest anime ca la un Capitan Tsubasa despre baschet și nimic mai mult. Îl recomand cu căldură dacă vă plac anime-urile sportive sau baschetul în mod special. Pa pa!

Notă: Un anime pe care să zicem că n-am regretat că l-am văzut. Primește din partea mea nota 8.00!

Cine dorește să-l vadă în limba româna o poate face pe eternul și inegalabilul Shinobi Fansub!